DIAVOLII / THE DEVILS

O adaptarea a romanului non-ficțional „The Devils of Loudun”, scris de Aldous Huxley în 1952, ce își ia ca sursă istorică procesul Posesiunilor de la Loudun, filmul spune povestea preotului macho-afemeiat Urbain Grandier (Oliver Reed), acuzat de complot cu diavolul de călugărița cu cocoașă Jeanne (Vanessa Redgrave) - ce dezvoltă o obsesie sexuală pentru el și își cere singură exorcizarea -, în roluri ce au marcat carierele ambilor actori. Doza de exces e în crescendo pe tot parcursul filmului, exorcizarea călugărițelor se transformă în orgie, iar preotul macho-afemeiat parcă începe să capete, de-a lungul filmului, un dram de moralitate când se îndrăgostește de o tânără naivă. Ambivalența menționată mai devreme devine mai clară dacă ne uităm sumar la construcția personajelor: preot macho-afemeiat, călugăriță obsedată sexual, regele Louis XIII îmbrăcat în drag imitând-o pe Venus a lui Botticelli, exorcistul pervers și sadic Barre, care aduce cu John Lennon și banda de hipioți ai anilor ’60. Toți, și mai mulți de-a lungul filmului, sunt construiți în așa fel încât să întruchipeze opusul, sau în orice caz ceva cât mai denaturat și îndepărtat de ceea ce semnifică în mod normal funcția pe care ei o ocupă în societate. Ce reiese din această deplasare este o împiedicare absolută a oricărui tip de idealizare a trecutului sau a religiei - nimic și nimeni nu e curat, toți sunt corupți (sau coruptibili) -, în favoarea unei perspective descrise ca antiumanistă, excesivă și, în acest caz, excesiv fetișizată. Lumea lui Russell, lumea din „The Devils”, este o lume unde arta și umanismul sunt incompatibile, o lume isterică, cufundată în pulsiuni iraționale, emoții și orgasm.
 

Isteria de masă este un termen cu care majoritatea suntem mai mult sau mai puțin familiari. Am auzit cu toții, probabil, de mania dansului ce a cuprins orașul Strasbourg din Alsace în 1518 și a afectat, se estimează, între 50 și 400 de oameni care au dansat zile în șir până la epuizare, uneori până la moarte. Astfel de manifestări s-au întâmplat destul de regulat în timpul Evului Mediu populat de oameni superstițioși invadați de ciumă, subnutriți și privați de libertate sub un sistem feudal ce îi exploata fără milă. N-ar fi implauzibil, deci, ca această iraționalitate să capete și aspecte religioase sau sexuale. În „The Devils” această isterie nu este de domeniul trecutului, din contră filmul folosește multiple mijloace prin care sabotează o vizionare neimplicată și provoacă spectatorul la analogii cu prezentul. Scenografia, realizată de Derek Jarman, conține elemente butaforice greu de trecut cu vederea, fundaluri pictate, actorii sunt îmbrăcați în costume stilizate cu elemente anacronice și personajele folosesc, deseori, obiecte supradimensionate, cu aspect caricatural, ce corespund (supra)interpretării lor teatrale. Însă - și de aici nesiguranța spectatorului și ambivalența menționate la început - filmul curge neîntrerupt și natural de la o secvență la alta, fundalurile și decorurile nu ies în evidență ca fiind nenaturale. Nu suntem siguri niciodată dacă ceea ce vedem este realitate istorică sau licență artistică.
 

Până acum ne-am concentrat pe fou-ul din film, poate în încheiere n-ar strica să spunem ceva și despre amour, însă cele două nu pot fi separate. Cel din urmă nu se poate manifesta fără cel dintâi. Amour-ul resimțit intens o posedă pe Jeanne asemeni unui demon care se cere exorcizat, dar pe cealaltă parte îl posedă și pe Grandier, doar că în cazul lui posesia este mai degrabă de natură pozitivă și îl determină să renunțe la cinismul de care dă dovadă la început. Ambivalența este și aici prezentă - dragostea poate să vindece, dar în egală măsură, poate să și distrugă.