SHANGHAI EXPRESS

Statele Unite ale Americii 1932/ / 82’ / DCP / a/n / s.rom. / Dramă

Regia: Josef Von Sternberg

Scenariul: Jules Furthman

Imaginea: Lee Garmes, James Wong Howe

Montajul: Frank Sullivan

Cu: Marlene Dietrich, Clive Brook, Anna May Wong, Warner Oland
 

În Expresul de Shanghai se urcă, rând pe rând, diverși oameni de societate din America și din Europa. Sunt cu toții niște personaje mai curând caricaturizate, generând un comic deseori ostentativ, dar colorând interioarele trenului cu obiceiurile și prejudecățile lor. Îi găsim aici pe reverendul înverșunat (Lawrence Grant), bătrâna cu principii morale de neclintit (Louise Closser), francezul derutat de toate limbile străine vorbite în jur (Emile Chautard) etc., iar printre ei, doi oameni mistuiți de aceeași pasiune rămasă intactă în ciuda anilor și depărtărilor adunate între ei. Shanghai Lily (Marlene Dietrich) și căpitanul Harvey (Clive Brook) se reîntâlnesc și încep un joc chinuit al dorinței și neîncrederii, al tânjitului după cineva aflat acum la un compartiment distanță, dar la fel de intangibil.

De data asta, Dietrich intră în pielea unei celebre curtezane din China zguduită de un război civil, făcând echilibristică cu un picior în prezent și unul în trecutul care pare s-o urmărească și în acest tren cu destinația la capătul lumii. Faptul că acțiunea se petrece într-un tren este crucial: la fel cum expresul care se îndreaptă spre Shanghai e un spațiu unde se întâlnesc pasivitatea așteptării și mișcarea, tot așa și protagonista lui Dietrich e frământată de forțe și emoții contradictorii. Pe sub straturile de catifea și mătase neagră, garnisite cu pene și bijuterii sclipitoare, Shanghai Lily pare să adăpostească un turbion de emoții și impulsuri reprimate. Chiar dacă ni se dezvăluie ca o apariție androgin-glamouroasă, de un magnetism imposibil de ignorat, chiar dacă are în spate faima de curtezană de lux a Chinei anilor ’30, chiar cu toată răceala pielii de porțelan, ea trădează - deși rar și în doze mici - tot zbuciumul unei femei care și-a construit în timp o carcasă de nepătruns. Iar în film, toate aceste emoții păstrate la adăpost ies treptat la suprafață, mai întâi în gesturi vagi și minimale - o privire rătăcită în sus, o bătaie cu unghiile pe un cufăr -, apoi într-o derută disperată sfârșită în gestul improbabil al rugăciunii, și în cele din urmă într-o ieșire violentă și nesăbuită mânată de iubirea arzătoare pentru căpitanul Harvey. Într-una din cele mai frumoase secvențe, o vedem pe Dietrich în furou de dantelă, într-o noapte de insomnie și frământare, ieșind pe holul trenului și plimbându-se înainte și înapoi, schimbând două vorbe cu căpitanul și apoi întorcându-se în separeu, mult mai neliniștită decât plecase. Înconjurată de lumină ca de un nimb, învăluită în fum de țigară, începe să tremure în singurătate, iar tremurul ei dezvăluie o lume întreagă de cuvinte nespuse, de frici și tulburări: față de ea însăși nu se mai poate ascunde.