LOVE, DEUTSCHMARK AND DEATH / IUBIRE, MOARTE ȘI MĂRCI GERMANE
One World Romania - Online
LOVE, DEUTSCHMARK AND DEATH / IUBIRE, MOARTE ȘI MĂRCI GERMANE
One World Romania - Online
Regie: Cem Kaya – Germania – 2022 – 96 min
Sinopsis:
„Love, Deutschmarks and Death” reprezintă odiseea unui popor dezrădăcinat, care încă își caută un acasă. Istoria imigranților turci din Germania, întinsă de la începutul anilor 60 și până în prezent, ia aici forma unei tânguiri mlădioase în care nevoia de a te ajusta și a aparține, dorul de casă, precum și schimbările sociale se amestecă pe acordurile contondente ale unor Cem Karaca, icon protestatar al RFG-ului, sau Muhabbet, celebrul rapper din generația douămiistă. Cineastul Cem Kaya urmărește în film un fenomen pe cât de răspândit, pe atât de puțin studiat: fără să edulcoreze drama așa-numiților gastarbeiteri, el observă cum depeizarea a produs un subgen muzical apt să reflecte politic greutățile de zi cu zi ale traiului printre străini xenofobi, dar și să îi aline pe acești lucrători în drama lor fără ieșire. Dinspre o aripă auxiliară trivială a exilului, muzica imigranților turci devine un marker veritabil al comunității, care permite filtrarea în filigran a traumelor colective și a nevoii de a rezista – totul într-un ambalaj audiovizual ritmic, care pulsează printre bazaruri improvizate și șantiere megalomane.
Directed by: Cem Kaya – Germany – 2022 – 96 min
Synopsis:
“Love, Deutschmarks and Death” represents the odyssey of an uprooted people that is still searching for a place to call home. The history of Turkish immigrants in Germany, stretching between the beginning of the 1960s and the present day here takes the form of a graceful lament, where the need to adjust oneself and to belong, homesickness, as well as social changes blend together to the jarring tunes of the likes of Cem Karaca, protest icon of the FRG, or Muhabbet, the famour rapper of the 2000s generation. In his film, director Cem Kaya follows a phenomenon that is as widespread as it is barely studied: without sugarcoating the drama of the so-called gastarbeiter, he observes how the uprooting process produced a new musical subgenre capable of politically reflecting the daily hardships of life among xenophobe strangers, as well as to comfort these workers in their unescapable drama. From a trivial auxiliary wing of exile, Turkish immigrant music becomes a veritable marker of the community, which enables the filigree filtering of collective trauma and the need to for resilience – all in a rhythmical audiovisual form, which pulsates among improvised bazaars and megalomaniac construction sites.
