MOROCCO

Întâlnirea lor se întâmplă într-un teritoriu disputat de marile puteri ai căror soli sunt cei doi bărbați. Von Sternberg preia un context real și îl transformă într-un decor artificial și estetizat potrivit pentru desfășurarea relațiilor și sentimentelor protagoniștilor. Războiul Rif din Maroc (din anii 1921-1926) e dezbrăcat de implicațiile sale politice, aspectul și greutatea emoțională ale conflictului colonizator fiind înlocuite de un cadru imaginar, fantezist, inspirat parcă din „1001 de nopți” și total desprins de reprezentarea realității factuale. Cadrele strânse, iluminarea mereu artificială, scenografia încărcată de tot felul de ornamente bizare, sau spațiile încadrate constant de porți cu arcadă creează o senzație de claustrare perpetuă. La un anumit nivel, acest spațiu golit de sens și de spiritualitate, dar încărcat erotic și ritualic, pare să proiecteze în exterior confuzia existențială în care lâncezesc personajele și lipsa lor de consistență. Iar claustrarea potențează la rândul ei vidul emoțional al unor oameni care, din rațiuni diferite, își leagă speranțele de supraviețuire de pulsiuni erotice stârnite de alții aflați în puncte la fel de extreme ale vieții. Contactele lor nu depășesc niciodată aparențele, afinitățile sunt bazate pe atracții senzuale și deloc pe împărtășirea unor principii sau preocupări comune. Marocul lui von Sternberg e un fel de purgatoriu din care singura eliberare e una libidinală.
 

Una dintre cele mai sugestive analize estetice a interpretării legendare a Marlenei Dietrich din acest film îi aparține lui James Naremore: „Era un joc actoricesc estetizat într-atât încât nu conținea aproape nimic mai mult decât niște postúri pline de înțeles, niște gesturi alese cu grijă și o lumină care îi modela întocmai silueta”. Cea mai faimoasă (și scandaloasă pentru acel moment) scenă a filmului, în care Dietrich performează în travesti pe scena cabaretului din Maroc, în frac și cu joben, flirtând deschis cu o tânără din audiență și chiar sărutând-o lasciv pe buze, înainte de a-și îndrepta atenția spre Gary Cooper, e relevantă pentru o altă fațetă importantă a personei starului: nonșalanța cu care se raportează la convențiile sociale, o oarecare androginie, dar și un cabotinism calculat, în ton cu construcția artificioasă și excesiv de stilizată a lui von Sternberg. În repetate rânduri, jocul foarte precis coregrafiat al lui Dietrich și maniera sincopată, însoțită de un zâmbet ușor sarcastic, în care rostește puținele replici ale protagonistei sugerează o detașare ironică de personaj, o pendulare constantă între ieșirea din ficțiune urmată de o revenire temporară.

Într-o astfel de construcție suspendată într-un timp și spațiu mitice, trepidațiile protagoniștilor - angrenați într-o structură amoroasă destul de clișeică - sunt mai degrabă un pretext pentru a ne face complici la stilizarea extrem de meșteșugită a lui von Sternberg și a lui Dietrich.

(program și text curatorial de Alexandra Apețean și Andrei Rus)

* vizual de Vlad Cocieru.                             

* Retrospectiva e organizată de studenți, masteranzi, doctoranzi și cadre didactice din Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” și a fost pregătită în lunile septembrie-noiembrie în cadrul unui atelier-pilot bazat pe metoda dublului transfer (ce promovează parteneriatul profesor-student) al Centrului de Pedagogie și Studiul Imaginii „Sorin Botoșeneanu” din cadrul universității.