BLONDA VENUS / BLONDE VENUS
Weekend Cary Grant - 120 de ani de la naștere
BLONDA VENUS / BLONDE VENUS
Weekend Cary Grant - 120 de ani de la naștere
Statele Unite ale Americii 1932/ 93’ / DCP / a/n / s.rom / Dramă
Regia: Josef Von Sternberg
Scenariul: Jules Furthman, S.K. Lauren
Imaginea: Bert Glennon
Montajul: Josef Von Sternberg
Cu: Marlene Dietrich, Herbert Marshall, și Cary Grant.
„Viciul Blond” este pe de o parte povestea unei soții și mame care se întoarce la viața de cabaret pentru a-și salva soțul și se îndrăgostește de un playboy. În egală măsură, ne este expusă drama unei femei nevoită să navigheze realitățile normelor de gen dintr-o societate unde cea mai puternică unealtă este propriul corp, modurile în care ajunge să-l folosească determinând în cele din urmă poziția ei în această societate. „Viciul Blond” apare la scurt timp după „Shanghai Express” și este succedat de „Împărăteasa Roșie”, două titluri mult mai recunoscute din filmografia lui von Sternberg. Poate și din această pricină este puțin discutat, cu toate că perspectivele sale tematice, precum reprezentarea tensiunilor de clasă și a sexualității, îl recomandă ca film arhetipal în colaborarea cineastului cu Marlene Dietrich.
Titlul original, în engleză, este elucidat încă din prima scenă cu rezonanțe mitologice. Precum Venus și nimfele, Helen (Marlene Dietrich) este cu colegele ei de teatru la scăldat, când sunt surprinse de un grup de soldați americani, printre care și Ned Farraday (Herbert Marshall). Această întâlnire a lor devine ea însăși o poveste în film, reapărând sub forma unui basm spus de către cei doi copilului lor în momente cheie. Suntem, deci, în compania unei zeițe. O zeiță a frumuseții, a iubirii, a dorinței, a sexulului, care capătă și o dimensiune contemporană a eroticului: este blondă. Întregul film gravitează în jurul sexului, și vorbește deschis despre subiecte care încă sunt într-o anumită măsură tabu: triunghiuri amoroase, favoruri sexuale, și prostituție. Din acest punct de vedere, „Viciul Blond” este de asemenea un artefact al cinemaului american premergător codului Hays, care avea să implementeze restricții mai mari în portretizarea sexului sau altor comportamente considerate imorale.
Filmul este revelator pentru reprezentarea sexualității femeilor. Sexualitatea Helenei este tratată ca o comoditate, o monedă de schimb când dezirabilă, când derizorie. Există ceva animalic, sălbatic în cum o receptează personajele masculine, dornice să o domesticească. Într-o scenă problematică din mai multe puncte de vedere, Helen apare pentru prima oară pe scenă în costumul unei gorile, înconjurată de dansatoare în blackface și interpretând „Hot Voodoo”: That African tempo, has made a slave/ Hot voodoo, dance of sin. Helen Farraday se mântuiește în ochii publicului prin misiunea ei de a-și salva soțul, și mai apoi prin durerea cauzată de pierderea copilului. Va mai dura până în anii 1960 ca dorințele sexuale ale femeilor să fie reprezentate multidimensional.
„Viciul Blond” este o melodramă despre martiriu și dezonoare care din punct de vedere narativ urmează un șablon. Inclusiv momentele muzicale sunt mai scurte, modeste, prin comparație cu celelalte filme, iar Helen reia rolul actriței de cabaret fatale din „Îngerul Albastru”. Doar că aici este o mamă și soție devotată, cu spirit de sacrificiu. Vocea lui Von Sternberg se simte prin rezistența pe care o opune poveștii, prin prestație, personajul lui Marlene Dietrich, readucând-o la statutul de zeiță. Helen Farraday pare să fie mult mai în largul ei pe scenă, sau în compania bogătașului Nick Townsend (Cary Grant), decât alături de soțul ei pe care îl și numește slab. Sfârșitul, în mod deosebit, a fost un motiv de dispută între von Sternberg, studioul Paramount, și aparatul de cenzură al industriei. Considerându-l pe soț un personaj dur și antipatic, Paramount a fost în favoarea unui final cu Helen și mult mai agreabilul Nick împreună, presimțind că traiectoria ei ca soție de milionar și actriță de succes care a urcat pe scara socială avea să fie mult mai dezirabilă pentru public. De data aceasta însă, cenzura a fost de partea lui Sternberg, care a optat pentru reîntregirea perechii originale a lui Helen și Ned, astfel dându-i poveștii o valență moralizatoare.
(text scrie de Iris Huțu și Andrei Șianțiu)
