1001 DE NOPȚI / IL FIORE DELLE MILLE E UNA NOTTE

Italia-Franța / 1974 / 130′ / DCP / color / s.rom. / Comedie dramatică

R: Pier Paolo Pasolini

Cu: Ninetto Davoli, Franco Citti, Franco Merli
 

„O mie și una de nopți”: iubirea sexuală și caracterul miraculos al existenței
de Liri Chapelan și Andrei Rus 

Pier Paolo Pasolini este recunoscut astăzi în principal ca cineast, dar ar fi greșit să afirmăm că această calitate îi pune în umbră celelalte activități de poet, romancier, eseist, critic, dramaturg și chiar actor, întrucât toate aceste sensibilități amalgamate contribuie la o operă cinematografică care face cu adevărat onoare calificării de mediu de sinteză atribuit frecvent filmului, nu de puține ori în mod ușor denigrator. Cineastul italian a fost mereu mai puțin preocupat de apărarea unei presupuse „specificități” a cinemaului sau de împiedicarea unei porozități prea mari între diferitele diviziuni ale activității sale intelectuale care ar fi putut să le pericliteze pe cele mai puțin cunoscute publicului larg. Dimpotrivă, el s-a folosit de toate mijloacele aflate la dispoziția lui pentru a-și exprima o avalanșă de poziții tranșante cu privire la starea societății în care evolua, asumând hotărât rolul antic de orator în piața publică ale cărui ecouri se resimțeau încă în vulcanicitatea culturii orale mediteraneene pe care Pasolini o prețuia atât de mult. 

Născut într-un mediu mic-burghez, cu un tată fascist a cărui moștenire s-a străduit toată viața s-o anihileze, și cu o mamă originară din Friulia, o regiune cu o puternică identitate proprie ce avea să-i insufle energia rezistenței la toate tipurile de hegemonie culturală, cineastul a căutat să regăsească autenticitatea anti-modernă a locuitorilor plaiurilor materne în medii cât mai variate, de la lumpenproletariat-ul roman care era disprețuit până și de marxiștii italieni, la popoarele tradiționale din toate colțurile lumii, din India în Africa, trecând prin Orientul Mijlociu, ferite de acțiunea nivelatoare a modelului civilizațional occidental de așa-zisa „subdezvoltare” a culturilor lor. În ansamblul ei, opera lui Pasolini reprezintă o provocare pentru receptorii contemporani: pe de-o parte, critica acerbă a falimentului moral al capitalismului și sensibilitatea lui pentru cauzele marginalizaților rezonează până în prezent, oferind un model al intelectualului care nu numai că refuză cu înverșunare să se refugieze în turnul lui de fildeș, ci încearcă chiar cu orice ocazie să-l demoleze. Pe de altă parte însă, multe atitudini sexuale pe care le promova în cruciada sa împotriva moralității mic-burgheze ascundeau spectrul abuzului psihologic și al manipulării emoționale, mai ales în cazul unor persoane foarte tinere pe care le distribuia ca actori în filmele sale.  

A treia parte a unei „trilogii a vieții”, din care mai fac parte „Decameronul” (1971) și „Poveștile din Canterbury” (1972), adaptări libere ale unor capodopere ale literaturii universale scrise în secolul al XIV-lea de Giovanni Boccaccio, respectiv de Geoffrey Chaucer, „O mie și una de nopți” (1974) e bazat, la rându-i, pe câteva povești din faimoasa culegere omonimă de texte orientale publicate pentru prima dată în Europa la începutul secolului al XVIII-lea. Precum în anterioarele episoade ale trilogiei, Pasolini e preocupat de reprezentarea unei lumi neatinse de modernitate, în care sexualitatea e explorată plenar, fără niciun fel de restricție. E un tărâm miraculos, ancestral, populat de tot felul de personaje bizare și ghidate de pulsiuni primare, cel mai pregnant de unele de natură sexuală. E o lume a sclaviei, a exploatărilor de toate felurile, a tiraniei, în care o viață umană nu înseamnă mare lucru pentru nimeni. Deși locațiile din Africa, din Asia și din Orientul Mijlociu, alese de Pasolini pentru film după îndelungi căutări, sunt de o frumusețe amețitoare, ele intră într-un contrast puternic cu modul în care sunt reprezentate personajele. Ca în multe alte ocazii, actorii amatori distribuiți în rolurile principale au fizionomii particulare, fiind definiți exclusiv prin aparența lor exterioară. Nu au de jucat psihologii, nici situații dramatice complexe, e suficient să existe în fața camerei de filmat și să exprime o stare de exaltare continuă, de poftă imensă pentru experimentarea tuturor desfătărilor. Sunt murdari, lacomi, vulgari, dar radiază, permit vieții să treacă prin ei fără a-și pune prea multe întrebări, fără a raționa la sensuri, la cauze și la motivații. Pur și simplu trăiesc din plin fiecare clipă, iar asta echivalează - cel puțin în viziunea lui Pasolini despre umanitatea acestor ere și tărâmuri mitice, premoderne - cu o existență hedonistă, în care spiritualitatea nu se manifestă prin cultivarea unor ritualuri sau prin intermediul unor instituții, ci exclusiv prin explorarea tuturor plăcerilor și pornirilor posibile.

O astfel de viață au și protagoniștii filmului, naivul Nur Ed Din și sclava Zumurrud, a căror relație e revelată exclusiv prin intermediul sexualității. Doar că, oricât de perverse ar putea părea unei percepții contemporane jocurile sexuale ale personajelor, ele sunt filmate constant în așa fel încât să potențeze misterul acestui tip de căutare. Sexualitatea pare, în „O mie și una de nopți”, o formă de a accesa, ludic și instinctiv, sfere superioare ale existenței. Actul acuplării, deși redat în cel mai profan mod cu putință - apelând la o iconografie cvasi-pornografică -, e aureolat de o senzualitate care îi poartă pe protagoniști, fără să conștientizeze și fără să-și propună în vreun fel asta, spre sublim. E atât de puternică scurta conexiune inițială dintre Nur Ed Din și Zumurrud, încât, ulterior răpirii fetei, tânărul o va căuta în neștire, trecând prin tot felul de peripeții și cunoscând tot felul de oameni, cu tot felul de povești, într-un adevărat periplu inițiatic. Iubirea lor nebună e, privită din afară, una de natură sexuală, însă în acel prim contact efemer trupesc dintre ei inexprimabilul s-a materializat într-o formă lumească, caracterul miraculos al existenței li s-a revelat ca printr-un „enthousiasmos religios”.