Bucureștiul în perioada socialistă

Programul propune cel puțin câte un film realizat în fiecare deceniu al epocii comuniste, în încercarea de a surprinde cum și dacă se schimbă discursul despre București în acest interval și, implicit, care sunt principalele probleme semnalate de cineaști, ce fel de subiecte tratează ei cu predilecție și care sunt tonul și structurile narative și stilistice utilizate de aceștia. Iar diversitatea e surprinzătoare, deoarece după două filme din primul deceniu de comunism („Orașul nu doarme niciodată” și „Aici, București”) marcate de o perspectivă triumfalistă și lipsită de contraste cu privire la noua față a orașului – industrială, Bucureștiul fiind asemuit unei uzine imense pulsând de viață -, urmează o serie de documentare scurte preocupate de tot felul de teme ce ne poartă prin locuri de multe ori nebănuite. De pildă, „Rădăcinile orașului” prezintă întreaga infrastructură de canalizare a capitalei, modernizată de reprezentanții de atunci ai regimului și care, neactualizată timp de decenii, le dă atâta bătaie de cap edililor și locuitorilor de azi ai Bucureștiului. Alte filme – „Calea Văcărești” sau „După zece ani” – prezintă cartiere și bulevarde faimoase transformate radical în perioada comunistă, vechile și pitoreștile mahalale fiind înlocuite de blocuri sau de parcuri (în cazul de față, Floreasca). „Noi unde ne jucăm?” sau „Patru întrebări” își permit să analizeze deschis – și chiar să critice pe alocuri – unele politici sau realități sociale ale anilor ’60. Și, în fine, „Pentru strănepoți, încă ceva despre București”, filmul care încheie programul, privește înainte, spre posteritate (deci, spre noi), prezentându-ne, prin tot felul de date statistice surprinzătoare, o față foarte complexă și, de multe ori, neașteptat de pitorească a orașului, modernitatea (asemuită cu blocurile, cu magazinele universale, cu liniile de metrou) conviețuind foarte bine cu lumea mahalalelor și a curților lipsite de canalizare în care trăiesc în armonie oameni, porci și găini.