Purple Sea

Germania, 2020

67’

Regie: Amel Alzakout, Khaled Abdulwahed

Producție: Alex Gerbaulet, Ines Meier

Montaj: Philip Scheffner

Design De Sunet: Simon Bastian

Festivaluri și premii: DocPoint Festival Helsinki 2021 - Special Mention / Berlin International Film Festival 2020 – World Premiere / Visions du Réel 2020 – International Premiere / Montreal International Documentary Festival 2020 - Grand Prize / Human Rights Film Festival Inconvenient Films Lithuania 2020 - Best Film Award / Filmmaker Festival Milano Italy 2020 - Youth Jury Prize / Robert Bosch Foundation – German-Arab Film Prize 2018 

Filmografie: Amel Alzakout: Stranger's Diaries (2019) / Khaled Abdulwahed: Stranger's Diaries (2019) / Backyard (2018) / Slot In Memory (2013) / Tuj (2012) / Bullet (2011)

Faptul că, din ce în ce mai des, persoanele din afara zonei americano-europene preiau frâiele propriei lor reprezentări nu este doar un gest simbolic, de decolonizare a imaginarelor, ci este o ocazie de a pătrunde ascunzișurile culturilor pe care occidentalii le-au neglijat sau chiar le-au călcat în picioare. De multe ori se așteaptă de la un autoportret, fie și colectiv, să fie mai revelatoriu decât orice alt studiu întreprins dintr-o poziție exterioară. Așadar, s-ar putea ca un spectator să întâmpine filmul lui Amel Alzakout și Khaled Abdulwahed cu aceste expectative: la urma urmelor, „Purple Sea” este un caz rar de inversare a perspectivei obișnuite asupra migranților, de trecere a camerelor din mâinile jurnaliștilor ori ale membrilor asociațiilor nonguvernamentale direct în mâinile protagoniștilor dramelor pe care noi le urmărim constant de ani de zile, mai mult sau mai puțini distrași, pe ecranele noastre. Mai precis, Amel Alzakout este o artistă siriană care, ca mulți alții, își părăsește țara natală pentru a veni în Europa, scop pentru care întreprinde obișnuita și nefasta traversare a Mediteranei. Și într-adevăr, ambarcațiunea burdușită se scufundă în dreptul coastei insulei Lesbos - iar orele lungi de așteptare angoasată sunt surprinse de camera etanșă pe care cineasta o are agățată de încheietură. Din off, Alzakout relatează în mod eliptic și pe un ton aproape visător traiectoria care a condus-o în haosul la care asistăm. Șocul și totodată revelația filmului constă în lipsa lui de informații factuale, de calități instructive: imaginile sunt confuze, un amestec uneori indistinct de forme și culori reprezentând membre, haine, obiecte cotidiene care par acum artefactele unei civilizații înghițite de apă; naratoarea este imprecisă, uneori generică, alteori foarte personală. Ni se refuză accesul la un adevăr al experienței de migrant, iar parti-pris-ul estetic radical al filmului nu ne permite niciodată să credem, cu autoindulgența uneori caracteristică spectatorului de film, că faptul că ne simțim ca și cum ne-am afla printre naufragiați echivalează cu a fi în fapt unul dintre ei. (de Liri Alienor Chapelan)