Lansare, lectură și discuție cu Andrei Cornea și Marina Constantinescu despre „Trei comedii“ de Aristofan
Lysistrata, Viespile, Belșugul (Plutos)
Lansare, lectură și discuție cu Andrei Cornea și Marina Constantinescu despre „Trei comedii“ de Aristofan
Lysistrata, Viespile, Belșugul (Plutos)
Editura Humanitas vă invită sâmbătă, 19 mai, ora 17.00, în librăria Humanitas de la Cișmigiu la o seară dedicată celor trei piese ale lui Aristofan din volumul Trei comedii. Lysistrata, Viespile, Belșugul (Plutos), publicat de Editura Humanitas în traducerea în versuri, cu introducere și prefață de Andrei Cornea și ilustrații de Mihail Coșulețu. La discuția despre teatrul antic și critica politică și socială posibilă în democrația ateniană prin intermediul artei vor participa Marina Constantinescu și Andrei Cornea. Fragmente din cele trei piese vor fi interpretate de Cristian Constantin și Onorina-Ghiulnara Djuvadov, studenți la UNATC.
Cele trei piese din volum prezintă trei conflictele etern-umane, dar şi cu importante sublinieri politice: conflictul dintre sexe (Lysistrata), conflictul dintre generaţii (Viespile), conflictul dintre bogaţi şi săraci (Belşugul).
„Am fost întrebat: la ce i-ar servi unui contemporan să citească fie şi numai cele trei piese de Aristofan pe care i le propun în volumul de faţă? Întrebarea nu-i fără sens: Aristofan a trăit acum aproximativ 2400 de ani; lumea lui era, sau cel puţin aşa ne-o închipuim, complet diferită de a noastră, la începutul secolului XXI. Alte ocupaţii, alte griji, alte bucurii, până la urmă altfel de oameni la el şi la noi, nu-i aşa? Şi atunci de ce i-am acorda bătrânului comediograf mai mult decât o atenţie de tip arheologic, şi nu i-am prefera în schimb lecturi mai actuale pentru orele libere?
Chiar aşa, altfel de oameni la el şi la noi? Nu tocmai. Eu cred că distanţa dintre lumea lui şi a noastră e înşelătoare, căci nu sunt altfel oamenii în esenţa lor acum faţă de atunci, ci doar ambalajul lor, pentru a spune astfel, s-a schimbat destul, poate până la nerecunoaştere. …Să-l desfacem, şi ce să vezi: regăsim sub foile lui colorate omul dintotdeauna, prea puţin diferit de cel din epoca Atenei clasice pe care îl lua în derâdere Aristofan.
Nu suntem şi noi vanitoşi ori invidioşi? Au pierit dintre noi demagogii, lăudă¬roşii şi flecarii? Nu mai există mincinoşi, zgârciţi, risipitori? Pe de altă parte, distribuţia inegală şi chiar nedreaptă a averilor e deja istorie? Certurile dintre generaţii, necazurile vârstei înaintate, problemele sexualităţii, ale educaţiei tinerilor s-au evaporat? Oare războiul a făcut loc păcii universale? Domnesc cumva pe lume libertatea şi buna-credinţă? Suntem noi în stare, cu toate mijloacele noastre tehnice, să trăim cu adevărat bine şi fericit? Întrebări retorice care dau a înţelege, fără urmă de îndoială, că omul profund nu s-a schimbat deloc şi că dramele lui au rămas tot aceleaşi de mii de ani.
La ce bun să-l mai citim, deci, pe Aristofan? Poate chiar de-asta: ca să râdem de felul în care măiestrul poet face să prindă viaţă pe scenă, metodic şi cu o logică sui generis, absurdul la care adesea nu dorim să renunţăm cu totul; şi pentru ca apoi, în timp ce despachetăm ambalajele civilizaţionale, să observăm cu melancolie sursa şi obiectul râsului nostru – eternul lor miez neschimbător: noi înşine.“ (ANDREI CORNEA)
Comedia veche, aşa cum o cunoaştem în mod precumpănitor din piesele păstrate ale lui Aristofan (?445–?385 î.Cr.; i se atribuie 44 de comedii, dintre care au ajuns la noi 11), este indisolubil legată de succesele şi eşecurile democraţiei ateniene: are o dimensiune cu dominantă politică şi socială, cu referire directă şi critică la evenimente, instituţii şi personalităţi politice şi culturale ale timpului. Ea presupune existenţa unei extraordinare libertăţi de expresie. Încercările unor politicieni (precum Kleon) de a legifera împotriva comediografilor, inclusiv împotriva lui Aristofan, care-i atacă, vor eşua. Probabil că ficţiunea teatrală comică şi tradiţia religioasă dionisiacă au contribuit decisiv la menţinerea acestei libertăţi. Nu întâmplător, după moartea lui Aristofan, în secolul IV, odată cu declinul politic al Atenei, comedia veche dispare. După o tranziţie numită convenţional comedia medie, se naşte aşa-numita comedie nouă, reprezentată mai ales de Menandru. Aceasta e o comedie „burgheză“, de moravuri şi de caractere, fără dimensiune politică şi cu care chiar şi un regim autoritar se poate împăca. Imitată de latinii Plaut şi Terenţiu, ea va constitui fundamentul pe care, începând cu Renaşterea, s-a aşezat comedia clasică spaniolă sau franceză – în situaţii când libertatea de opinie politică şi de expresie este aproape exclusă.
Fragment din prefața semnată de Andrei Cornea
La marile vicii ale omului în general care eternizează „clasicul“ se mai adaugă, în cazul lui Aristofan, şi viciile inerente, am zice, regimului politic democratic. Poate părea curios, dar, aşa cum filozofia politică a început, odată cu Platon şi Aristotel, prin critica democraţiei ateniene, comedia antică a început şi a culminat (prin Aristofan) printr-o critică paralelă a aceleiaşi democraţii, desigur în registrul propriu comediei. Iar asta ne-o aduce, comedia, extrem de aproape. De pildă, suntem oare azi, în democraţiile noastre foarte perfecţionate, la adăpost de ignoranţa „maselor“ speculată, ba chiar aţâţată abil de câţiva demagogi (azi îi numim populişti) însetaţi de putere? Ştim bine că nu, din păcate. Atunci, versuri precum cele de mai jos din Viespile (în care un personaj încearcă să-i deschidă ochii tatălui său, „om din popor“) pare că vorbesc şi despre noi, cei de-acum, şi regimurile noastre:
Uită-te deci că-n toate-astea, bogat putând să fii pe drept,
Nu ştiu cum se face că de demagogi eşti tras în piept.
Tu, stăpân pe mulţime de cetăţi – de la Pont şi până-n Lydía,
N-ai parte decât de puţinul ce acasă duci – simbria.
Dar şi pe-asta ţi-o dau cu picătura, încet, ca pe ulei,
Doar ca viu să fii. Căci te vor sărac. De ce? Îţi zic de vrei:
Vor să-ţi cunoşti dresorul: numai de te-asmut o dată,
Ca pe duşman să-l încolţeşti, tu-i vei şi sări la beregată!
