„La ce bun eroi în vremi de restriște“ – un eveniment in memoriam Liviu Babeș și Călin Nemeș; Dezbatere cu Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici și Ioan Stanomir

Duminică, 9 martie, ora 12.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu

La ce bun eroi în vremi de restriște – un eveniment in memoriam Liviu Babeș și Călin Nemeș

Dezbatere cu Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici și Ioan Stanomir

Duminică, 9 martie, ora 12.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu

Există pur și simplu oameni care nu-și pot trăi viața cu orice preț. E un simțământ lăuntric care nu le dă pace, în care nevoia de libertate sau exigența demnității individuale sunt mai puternice decât instinctul de conservare. Sunt, desigur, puțini pe lume cei care, de pildă, preferă să moară decât să fie prizonierii unui tiran. Dacă se hotărăsc să înfrunte Puterea, ei nu o fac neapărat luându-i pe ceilalți ca martori ai gestului lor. Nu-și imaginează că sunt pe „scena Istoriei” și nici nu speră că ceilalți – fapta lor iradiind – îi vor urma. Dacă se răzvrătesc, o fac în deplină singurătate, doar pentru că își apără valorile și pentru că pur și simplu nu pot trăi așa cum li se cere. Și ei își iau viața, chiar dacă știu de la bun început că, la o adică, vor muri ignorați și îngropați fără urmă. Căci nu puțini au fost, în tiraniile lumii, „eroii fără glorie”.

Vezi mai multe detalii

Pe 2 martie 1989, Liviu Babeș s-a transformat în torță pe pârtia de schi Bradu din Poiana Brașov, lăsând în urma lui o pancartă cu mesajul „Stop Mörder! Brașov = Auschwitz.”.
Călin Nemeș, după ce a supraviețuit celor care l-au împușcat în luptele de stradă din decembrie 1989 de la Cluj, s-a sinucis pe 8 iulie 1993, văzând că revoluția i-a readus la putere – ca să ne predea democrația – pe aceiași care înainte ne învățaseră totalitarismul.

Ce trebuie să spunem, când ne aducem aminte (dar oare ne mai aducem?) de acești doi oameni? Că aceste gesturi au fost oare degeaba? Sau trebuie să spunem că, dimpotrivă, asemenea gesturi împiedică o societate să cadă în cea mai cumplită indiferență și letargie, transformându-se într-o pastă moale pe care tiranul o frământă și-i dă de fiecare dată forma pe care o vrea? Nu vor deveni oare ele ecoul târziu și poate imperceptibil a ceva care, când s-a petrecut prima oară, a părut lipsit de urmări? Oare nu așa apare cultul eroilor? Nu atunci când urmașii celor care și-au ignorat eroii ajung să recunoască drept superior ceea ce, în raport cu contemporanii lor, fusese cu-adevărat superior? Desigur, nimeni nu-ți cere să fii erou, și nimeni n-are obligația morală de a deveni. Dar nimeni, de asemenea, nu-ți cere să-i uiți pe cei care au fost. Orice memorial îți spune că timpul a preluat și a păstrat în adânc ceea ce păruse definitiv uitat și abandonat pe parcurs și care acum iese la lumină. – Gabriel Liiceanu

Accesul este liber, în limita locurilor disponibile, prin rezervare pe platforma Eventbook.