Oraș, artă și artiști

În lectura de astăzi a filmelor, orașul poate fi înțeles atât ca un spațiu public marcat de cultura oficială, cât și ca un loc care acomodează (surprinzător) discursuri paralele, periferice. Înregimentarea asumată a spațiului dedicat artei de amatori (casa de cultură) este prezentată cu optimismul caracteristic cinemaului socialist; dimpotrivă, asocierea efemeră între artă și spațiul urban însușit în spirit ludic și prin eliberarea de convenție contrabalansează această perspectivă în producțiile experimentale ale artiștilor. 

Artistul ocupă un rol central în filme: artistul – muncitor, renăscut pentru a pune umărul la creația noii culturi în anii 1950; artistul – popular al anilor 1970, folkist cu pantaloni evazați, puțin disident; artistul cu școală, angrenat în structura rigidă a unui sistem pe care vrea să îl reformeze cu senină convingere. În cazul unora dintre filme, artiști vizuali remarcabili ai perioadei, precum Constantin Flondor, Paul Neagu și Ion Grigorescu este în spatele aparatului de filmat. 

Unele dintre filme privesc arta în sens propriu, ca producție artistică,  în altele este vorba mai curând de o „dimensiune culturală”. Orașul mare este generator și spațiu al narațiunii oficiale, iar orașul mic (sau pur și simplu îndepărtat de centru) este locul în care deraierea de la linia politic corectă este posibilă. Contrar unei citiri la prima vedere, în ansamblul lor, selecția celor două programe nu prezintă o încercare de separare între doi poli opuși, ușor de identificat (discurs oficial / discurs disident), ci mai curând o ilustrare a dificultății de a tranșa cu fermitate și fără posibilitate de îndoială distincția dintre cele două poziții.

De 2 x 8 minute despre Timișoara

(1969, Mirel Ilieșiu), 22 minute

Filmată cu ocazia aniversării a 700 de ani a orașului de pe Bega, monografia „De 2 x 8 minute despre Timișoara” este construită sub forma unui dialog (simulat) între cineaștii profesioniști și cineamatori. Structura ordonată a documentarului, care înglobează o perspectivă multilaterală asupra orașului – date geografice, peisaje urbane și mostre istorice de arhitectură timișoreană, imagini din fabricile și uzinele din zonă, scurte incursiuni în activitatea instituțiilor de învățământ și de cercetare, a instituțiilor de artă și cultură – este animată de coabitarea celor două planuri discursive. Această falsă separație confirmată chiar de genericul de început (scenariul și regia sunt semnate de Mirel Ilieșiu, iar imaginea de Doru Segall) reprezintă un artificiu formal care împarte filmul în două registre complementare din punct de vedere retoric și estetic: privirea serioasă, oficială reprezentată de materialul „cineaștilor profesioniști” își găsește un contrapunct inedit în perspectiva informală, ludică a „cineaștilor amatori”.

În Bucureștiul iubit 

(1977, Ion Grigorescu) 3 minute

Filmat pe străzile capitalei într-o zi luminoasă de vară din 1977 și preluând titlul unui șlagăr optimist al anilor 1950 (ale cărui versuri sunt, de altfel, citate în inserturi spre final), „În Bucureștiul iubit” e un home movie veritabil realizat de Ion Grigorescu cu camera lui personală pe 8 mm, o călătorie lipsită de comentarii pe diverse artere centrale și prin grădini și terenuri virane din periferiile Bucureștiului, încheiată cu decupaje de sloganuri proletcultiste din presa vremii ce glorifică contribuțiile Partidului și ale populației la construcția orașului modern socialist. 

Ediție specială – Uzinele Republica 

(1962, Maria Săpătoru), 19 minute

Sub semnul emancipării culturale și intelectuale a muncitorilor, reportajul „Ediție specială” descrie viața culturală din cadrul uzinei „Republica”. Filmați în timpul programului de lucru, muncitorii sunt prezentați în funcție de preocupările lor din timpul liber: strungarul Alexandru Tudorache este violonist, mecanicul Cătuneanu Ștefan este pictor, electricianul Enea Constantin este actor în prima trupă de teatru popular din București, iar lăcătușul Frățilă Alexandru este președintele tribunalului în procesul literar pe marginea romanului „Întâlnirea”, de Constantin Chiriță. Toate aceste transformări au loc în clubul uzinei, care adăpostește biblioteca, o sală de festivități de peste 300 de locuri și unde se organizează cercul plastic, cursuri de cor, de balet, de teatru, brigada artistică de agitație, șah, tenis, dansuri.

Însemnare în câmpie 

(1983, Constantin Flondor).4 minute

Dimineață la țară, frânturi de imagini filmate dintr-o căruță trasă de cai, pământ și cer cât vezi cu ochii, un cățel care abia ține pasul cu ritmul celorlalți – astfel începe această scurtă însemnare de jurnal de bord în care Constantin Flondor documentează cu camera personală o acțiune artistică realizată în câmpie, la Teremia Mare, împreună cu foștii săi studenți Lavinia Mârșu și Iosif Király, instalația închipuind un soi de pod imens dispus în cruce, bazat pe schele lăsate la vedere și acoperit de coli din ziare socialiste. Acest monstru ușor distopic – deopotrivă integrat în natură ca un reprezentant uriaș al artropodelor și cu aparență de corp străin – e filmat din diverse unghiuri și de la mai multe înălțimi, în momente variate ale zilei și până la apusul soarelui.

Un club muncitoresc 

(1979, Gheorghe Horvath) 10 minute

Documentarul dedicat educației culturale a maselor, „Un club muncitoresc” descrie relația dintre munca sticlarilor de la Turda și activitățile lor recreativ-educative din cadrul clubului întreprinderii. Atât prin tematica pervazivă a muncii, care se răsfrânge și asupra sferei de divertisment (expoziția de caricaturi disciplinare, scenetele brigăzii de agitație care corijează cu umor neajunsurile în producție chiar în secțiile fabricii, coregrafii care reproduc secvențial procese de muncă, dar și echilibristica cu porțelanuri), cât și prin procedee specific cinematografice (momente performative care suprapun sunetul pașilor de dans popular cu imagini din procesul de fabricare a sticlei, supraimpresiuni, succesiuni sugestive de cadre și sonorități) cele două aspecte interferează și se determină reciproc. 

Cutiile lui Neagu 

(1968-1969, Comis Laurian & Paul Neagu), 10 minute

Dacă primele cadre ale filmului prezintă detalii ale „Expoziției de obiecte” realizate în 1969, la București, de Paul Neagu și de Mihail György, următoarea secvență introduce cutiile moderniste ale lui Neagu, pentru ca ultima – și cea mai consistentă – porțiune să imortalizeze acțiunile stradale ale artistului, constând în amplasarea acestora în diverse spații exterioare ale capitalei, uneori chiar în mijlocul arterelor de circulație. Lipsit de comentarii ale unui narator, „Cutiile lui Neagu” funcționează nu doar ca un document al primilor ani ai carierei marelui artist Paul Neagu, ci și ca un gest beatnik de flanare în mijlocul unui oraș activ, preocupat de treburi mai urgente, și de explicitare a crezului avangardist că arta face parte din viața de zi cu zi a comunității și nu e doar o dimensiune a culturii dedicată exclusiv celor aleși.

Copyright of film and any stills for publicity The Estate of Paul Neagu, DACS 2024; courtesy Ivan Gallery

Salutări din Giarmata 

(1978, Paul Orza) 10 minute

Documentarul monografic, „Salutări din Giarmata” este structurat în jurul unei tradiții locale, activitatea fanfarei din comună, ai cărei membri de toate vârstele sunt muzicanți din tată în fiu. Aflată la a patra generație – fiind îndrumată de strănepotul fondatorului ei, profesorul Matei Loris – formația șvăbească de amatori înființată în 1908 reprezintă în același timp o formă de educație muzicală pentru copiii din comună, dar și un mod de petrecere a timpului liber pentru membrii săi adulți. Aceștia sunt filmați și în fabricile și întreprinderile unde muncesc, dar și în zilele de sărbătoare, când, alături de fanfara din Giarmata dau voce unui nucleu etnic distinct, care își păstrează identitatea și tradițiile.

Temă fără variațiuni 

(1971, Ștefan Fischer), 6 minute

Lipsit de orice fel de replici sau de intervenții ale unui narator, „Temă fără variațiuni” abordează eterna alegorie comunistă a vechiului și noului, întruchipată aici de un domn care le propune trecătorilor dintr-un oraș să se cântărească la colț de stradă contra unei sume mici de bani. Arătat succesiv în diverse ipostaze plictisite și lipsit de clientelă, bătrânul comerciant ambulant stă pe o bordură, între niște cutii goale de pâine și o gheretă cu produse de patiserie. La doar câțiva metri distanță, un cântar electronic pare să-i fi acaparat pe concitadini și să-i fi dus munca în derizoriu. Filmul nu ne indică modul dorit de raportare la această situație, se mulțumește să redea o stare de fapt.

Lungul drum al muncii către artă 

(1976, Mirel Ilieșiu), 15 minute

La începutul anilor 1970, Liceul de Arte Plastice din Timișoara a fost transformat într-unul experimental de Constantin Flondor și de proaspăt înființatul grup Sigma. Urmând calea deschisă de faimoasa școală Bauhaus din perioada interbelică și având girul oficialităților politice de la acel moment, programa liceului propunea o atenție mare acordată analizei funcționării naturii și a organismelor vii și a modurilor optime de transpunere a acestora în structuri artistice – de multe ori abstracte. De asemenea, actul creativ era văzut ca o muncă, iar nu ca un soi de iluminare celestă, rezultatele sale trebuind să aibă un impact activ și imediat asupra societății. Filmul realizat de Mirel Ilieșiu e un document prețios al acestui experiment inedit în spațiul cultural al perioadei socialiste, multe dintre principiile descrise fiind suficient de actuale încât să poată inspira și astăzi practici mai moderne în educația artistică.

Proiecția este urmată de o discuție cu Ana Szel, Irina Tulbure și Ciprian Mureșan.