Două suflete se petrec pe drumul dintre aniversarea bunicii și mormântul bunicului. Ambele cu durerea lor, ambele cu transformarea lor. Pe drumul îngust, abrupt, care le obligă la interacțiune, care le aduce mai aproape decât însuși sângele pe care îl împart, se cristalizează transformarea relației mamă – fiică în zbuciumul legăturii dintre mamă și fiu. Acceptarea nu e miza niciunuia, însă ea apare ca precursor al păcii pe care o face fiecare cu sine însuși atunci când se reglează dinamica socială cu membrii cei mai apropiați ai universului proxim și drag.