Scurtmetraje artropode

Camila Moreiras ne duce acolo unde pielea se confundă cu solul arid, unde plămânii ard în fumul toxic, unde suntem obligați să ne privim reflecția din apa contaminată. Filmul ei este o introspecție nemiloasă în propriile unghere secrete, o cartografiere deopotrivă lirică și lucidă a rutelor de sub piele și mult dincolo de suprafața ei. Dovada supremă că frumusețea depășește și corpul, și imaginea - plonjând drept în mijlocul durerii. (Andreea Chiper)

EN

A few decades since film ceased to be the main material support of cinema, a director returns to it in order to capture the iridescences of a landscape steeped in beauty and poison. Because – isn’t it so? – how else can one talk about illness other than from within the very organic matter of film? How else can one dig into their own body devoured by suffering, as well as into the plutonium-poisoned soil of Palomares? Camila Moreiras takes us to that place where skin blends into the dry soil, where lungs burn in toxic smoke, where we’re forced to contemplate our reflection in the contaminated water. Her movie is a relentless introspection/foray into one’s own secret nooks and crannies, a simultaneously lyrical and lucid mapping of the routes beneath the skin and way beyond its surface. The ultimate proof that beauty transcends both the body and the image – plunging right into the midst of pain. (Andreea Chiper)

Titlu engleză: Listen to the Beat of Our Images

Titlu română: Ascultați bătăile imaginilor noastre

Franța, Guyana Franceză, 2021 

V.O.: Franceză

15'

Regie, Montaj: Audrey Jean-Baptiste, Maxime Jean-Baptiste

Producție: Gérard Azoulay

Imagine: Audrey Jean-Baptiste

Design de Sunet: Clément Laforce

Narațiune: Rose Martine

Festivaluri și premii: Sundance Film Festival 2022 / Chicago International Film Festival 2021 - Silver Hugo: Documentary Short Film Competition / Melbourne International Film Festival 2021 - Best Documentary Short Film / Olhar de Cinema - Curitiba International Film Festival / 2021 - Special Mention: Olhar Award – Best Short Film / IDFA 2021 / Montreal International Documentary Festival 2021 / Images Festival 2021 / Clermont-Ferrand , France, 2021 / Frames of Representation 2021 / Camden International Film Festival 2021 / CPH:DOX 2021 / Hot Docs 2021

Filmografie: Audrey Jean-Baptiste: Fabulous (2019); Maxime Jean-Baptiste: Moune Ô (2022) / Nou voix (2018)

SINOPSIS

RO

Unele povești nu pot fi spuse decât privind în urmă la propria imagine proiectată undeva înaintea nașterii noastre. De pildă, povestea răvășitoare a Guyanei franceze poate să încapă în cărțile de istorie, dar ce manieră mai potrivită de a pedala pe marginile evenimentelor decât un dialog cu trecutul personal? Locuitorii din Guyana au simțit pe pielea lor cum poate să-ți fugă pământul de sub picioare, atunci când de Gaulle a decis să le transforme teritoriul de baștină într-un centru spațial, iar visul lui colonialist a prins viață prin defrișări forestiere și strămutarea oamenilor într-un spațiu modern, cu tot confortul promis înghesuit într-un bloc de beton. Bunicul cineaștilor evocă rachetele care aduceau ploaia, pădurile evaporate în zgomotul buldozerelor, o apă liniștită de mult secată - tot ce rămâne pe firul străveziu al amintirii, toate fragmentele de viață și vis de care ținem cu dinții. Titlul face dreptate filmului: imaginile sunt ecoul unor bătăi de inimi stinse de mult, sau poate al unor aripi încă vii. (Andreea Chiper)

EN

Some stories can only be told looking back at one’s own image projected sometime before their birth. For instance, the tumultuous story of the French Guiana can fit into history books, but what better way to ponder over events than to enter a dialogue with one’s personal past? The citizens of Guiana felt on their own skin what it means to have the rug pulled from under their feet when de Gaulle decided to turn their homeland into a space center, and his colonial dream came to life through deforestation and the forced displacement in a modern space, with all the promised comfort crammed into a concrete apartment building. The filmmakers’ grandfather evokes the rain rockets, the forests evaporating in the noise of the bulldozers, a tranquil water stream which has long dried up – all that lingers on the translucent thread of memory, all the life and dream fragments that we hold on to. The title does justice to the film: the images are the echo of long-faded heartbeats, or perhaps of wings which still pulsate with life. (Andreea Chiper)

Titlu engleză:  When Light is Displaced

Titlu română: Dispersia luminii

Palestina, SUA, 2021

V.O.: Arabă

6’

Regie, Scenariu, Montaj: Zaina Bseiso

Imagine, Producție: Luis Gutierrez Arias, Zaina Bseiso

Sunet: Sarah Ibrahim, Gavati Wad

Muzică: Brian Griffith

Animație: Adam Wand, Jordan Wong

Festivaluri și premii: DOK Leipzig 2021 / Montreal International Documentary Festival 2021 / Guanajuato International Film Festival 2021 / Curtas Vila do Conde International Film Festival 2021

Filmografie: Nepantla (2019)

SINOPSIS

RO

Într-o rază de soare poate să încapă o lume întreagă - sau măcar mici particule din ea, refractate la infinit. Din California însorită, o livadă de portocali pare să păstreze amintirea livezilor din Jaffa de odinioară, trezită la viață ca o amenințare că istoria se poate repeta, că expansiunea urbană poate lovi din nou, în orice colț al lumii. Despărțite de mări și țări, livezile se unesc în visul cineastei de a transforma cinemaul într-o denudare completă a adevărului absolut, și în visul tatălui său de a păstra intacte iluzia și speranța. 

Zaina Bseiso folosește imaginile unei livezi de portocali pentru a ne vorbi despre realitate și iluzie, despre relevanța adevărului într-un timp când e tot mai greu să distingi între fața lucrurilor și toate straturile de deasupra. (Andreea Chiper)

EN

A whole world can fit into a ray of sunshine – or at least small particles of it, refracted ad infinitum. From sunny California, an orange orchard seems to preserve the memory of the orchards in yesteryear’s Jaffa, awakened as a warning that history can repeat itself, that urban expansion can strike again, in any corner of the world. Separated by oceans and countries, the orchards come together in the filmmaker’s dream of turning cinema into a complete unveiling of the absolute truth, as well as in the father’s dream of keeping illusion and hope intact. Zaina Bseiso uses the images of an orange orchard in an attempt to tell us about reality and illusion, about the relevance of truth in a time when it’s increasingly harder to discern between the core of things and all the layers above it. (Andreea Chiper)

Titlu engleză: All her dying lovers

Titlu română: Toți iubiții ei muribunzi 

Germania, Republica Cehă, 2020

V.O.: Cehă

6'

Regie: Anna Benner, Eluned Zoë Aiano

Producție: Linda Dĕdková, Anna Benner, Martin Hůlovec

Sunet: Michal Krajczok, Vojtech Knot

Muzică: Raphael Tschernuth

Festivaluri și premii: War on Screen International Film Festival 2021 / Hot Docs 2020 / Krakow Film Festival 2020 / Interfilm Berlin: Internationales Kurzfilmfestival 2020 / 2020 Internationales Filmfest Braunschweig 2020 / CINANIMA Espinho International Animated Film Festival 2020 / LINOLEUM International Contemporary Animation and Media Art Festival 2020 / ANIM'EST International Animation Festival 2020 / Animateka - International Animation Film Festival 2020 

Filmografie: Anna Benner: Meet the Bluefin Tuna, the Toughest Fish in the Sea (2021) / Cernobila (2019, regizor animație) / Through the Hawthorn (2014) / The Squirrel and the Penguin (2011); Eluned Zoë Aiano: Marija+Toma (2022, coregizor) / Cernobila (2019) / Imam pesmu da vam pevam (2018)

SINOPSIS

RO

În ciuda progreselor făcute grație succesului unor filme precum Vals cu Bașir sau Persepolis, documentarul animat este în continuare un gen marginalizat, considerat cu o oarecare suspiciune ori chiar, mai grav, ca un oximoron. În măsura în care publicul larg asociază în continuare documentarul cu captarea obiectivă a realității brute, animația nonficțională pătimește încă de pe urma lipsei sale de legătură idexică cu lumea. Un domeniu pentru care este însă perfect echipată este redarea laturii imateriale a realului: emoții, amintiri, zvonuri, legende. Din toate acestea se compune povestea narată de scurtmetrajul lui Zoe Aiano și Anna Benner. Misterioasa figură a cehoaicei care, fiind infectată cu sifilis în urma unui viol, și-a răspândit boala în rândul soldaților forțelor de ocupație germane este recompusă din mărturii inexacte transmise din generație în generație. Singurul lucru concret este o placă memorială în orășelul Třeboň, care certifică sfârșitul ei tragic, sub gloanțele plutonului de execuție. Animația epurată, alcătuită din linii întrerupte și tonuri mereu schimbătoare, și abstractizarea spațiului, fundalul fiind redus la o pată de culoarea hârtiei vechi, contribuie la conferirea unei triste poezii actelor disperate pe care le provoacă războaiele de ieri și de astăzi. (Liri Alienor Chapelan)

EN

Despite the progress made in the wake of the success of films such as “Waltz with Bashir” and “Persepolis,” the animated documentary is still a marginalized genre, regarded with a certain suspicion or, even worse, as an oxymoron. To the extent that the general public continues to associate documentary with the objective recording of raw reality, nonfictional animation still suffers from its lack of an indexical link to the world. One area which it is perfectly equipped for, however, is the rendering of the immaterial dimension of the real, be it emotions, memories, rumours or legends. All of these make up the story narrated by Zoe Aiano’s and Anna Benner’s short film. The mysterious figure of the Czech woman who, following her infection with syphilis after a rape, spread her disease among the German occupiers, is recomposed from imprecise testimonies passed down from one generation to another. The only concrete thing is a memorial plaque in the city of Třeboň which certifies her tragic end, under the bullets of the firing squad. The essentialized animation, composed of broken lines and ever-changing tones, and the abstract space – the background is reduced to a single shade resembling old paper - both work to endow the desperate acts caused by wars past and present with sad poetical undertones. (Liri Alienor Chapelan)

Titlu engleză: Damn Ironland

Titlu română: Țara Fierului

Germania, Brazilia, 2020

V.O.: Engleză, Portugheză

11'

Regie: Michael Geidel

Producție: Michael Geidel

SINOSPSIS

RO

La mijlocul scurtmetrajului brazilian „Damn Ironland”, între două coperți alcătuite din imagini de înaltă calitate, apare brusc un calup de imagini de arhivă, pixelate și tremurătoare. În acestea, vedem un zid înalt care țâșnește din mijlocul junglei amazoniene - o structură ce pare aproape supranaturală, atât de străină este de peisajul care o înconjoară. La un moment dat, o umbră trece peste acesta și, într-o mișcare parcă redată cu încetinitorul, zidul începe să se surpe și, din spatele lui, să deferleze un șuvoi maroniu. Într-o scenă de apocalipsă, copacii, casele, apoi mașinile și oamenii care fug ca niște furnici dintr-un mușuroi distrus sunt înghițite de puhoi; de la punctul ei de stație situat la înălțime, camera se mișcă haotic, în timp ce pe sunet răsună țipete dezarticulate. Evenimentul surprins este cea mai mare catastrofă industrială petrecută vreodată în Brazilia: prăbușirea digului de protecție al minei de fier de la Brumadinho, în 2019. Înaintea acestor imagini cutremurătoare, cineastul Michael Geidel inserează cadre filmate în jurul unuia dintre celelalte 800 de proiecte miniere aflate în desfășurare în țară, care surprind întinderea dezastrului ecologic pe care astfel de exploatări îl cauzează. Iar ca epilog, ni se arată ce a rămas din regiunea unde a avut loc accidentul: o mlaștină imensă, din care emerg uneori carcase de mașini. Întrebarea cu care rămânem nu este dacă, ci în cât timp și cu costul a câtor vieți spațiile din imaginile de la început se vor transforma în peisajul dezolant din final. (Liri Alienor Chapelan)

EN

In the middle of the Brazilian short film “Damn Ironland,” between two sections composed of high-definition images, a collection of grainy, trembling archival footage crops up. It shows a high wall which erupts from amidst the Amazonian jungle – a structure which seems almost supernatural, a testimony to how strange it looks in relation to the surrounding landscape. At some point, a shadow passes over it and, in a slow-motion-like movement, the wall begins to crumble as a brownish stream starts to flow turbulently from behind it. In an apocalyptic scene, the trees, the houses, and then the cars and the people running like ants breaking out of a destroyed anthill are swallowed by the torrent; from the high-altitude point where it’s positioned, the camera moves chaotically, while the soundtrack resounds with disarticulated screaming. The event captured on film is the biggest industrial catastrophe in the history of Brazil: the collapse of the tailings dam of the Brumadinho iron ore mine in 2019. Before these horrifying images, filmmaker Michael Geidel inserts shots taken around the other 800 mining projects taking place in the country, which capture the scale of the ecological disaster caused by this type of exploitation. And, as an epilogue, we are shown what remained of the area where the accident took place: an immense swamp, from which vehicle carcasses emerge occasionally. The question we are left with isn’t whether or not the spaces we have seen at the beginning of the film will turn into the desolate landscape contemplated in the end, but how much time and how many lives it will take for this to happen. (Liri Alienor Chapelan)

Titlu engleză: Dakhla: Cinema and Oblivion

Titlu română: Dakhla: cinema și uitare

Spania, Sahara Occidentală, 2020

V.O.: Engleză, Spaniolă, Hassānīya

15'

Regie, Producție, Scenariu, Montaj: Arturo Dueñas Herrero

Imagine: Alvaro Sanz Pascual, Fatimetu Bualam

Sunet: Miguel Sanchez Gonzalez

Festivaluri și premii: Goya Awards 2022 / Ji.hlava International Documentary Film Festival 2020

Filmografie:  Los destellos de la memoria (2020) / Carochos (2019) / Máscaras de Aliste (2019) / Tierras construidas (2019) / El camino más corto (2019) / Anagnórisis (2018) / Mission: Sahara (2016) / Aficionados (2010)

SINOPSIS

RO

Orice cinefil poate menționa dintr-un foc o puzderie de filme care tematizează puterea transfiguratoare a cinemaului, fie că acesta este prezentat ca unealtă de cunoaștere a sinelui, ca mijloc de expresie nemijlocită sau drept cale de evadare dintr-o realitate searbădă ori prea aspră. Însă filmul lui Arturo Dueñas Herrero Dajla, „Dakhla: Cinema și uitare”, refuză cu bună știință să formuleze un astfel de discurs panegiric. La prima vedere, premisa lui - desfășurarea unui festival de film care are loc anual în inima deșertului nord-african, într-un câmp de refugiați saharawi - prevestește o odă închinată cinemaului și rezistenței prin cultură. Dar de fapt, evenimentul nu este tratat decât ca o paranteză, cert plăcută, dar fără consecințe; iar chiar și în cadrul acestuia, nu arta ocupă primul plan, ci revendicările identitare și teritoriale. Mai importante sunt cele două voleuri ce încadrează acest moment festiv: crâmpeie de viață aproape identice, pe fundalul unui teritoriu searbăd și ostil, pe care proiecțiile nu le-au putut schimba cu nimic. Și totuși, și afirmația că cinemaul ar fi total neputincios în fața dificultăților existenței este nuanțată printr-un prim-plan al unei fetițe care urmărește cu fascinație imaginile de pe ecranul improvizat, sau de proiectul unor tinere de a deschide un salon de înfrumusețare printre dunele de nisip - de unde altundeva învață omul să aibă visuri mari altfel decât din povești, și mai ales din cele cinematografice? (Liri Alienor Chapelan)

EN

Any cinephile can mention in a flash a myriad of films which thematize the transfiguring power of cinema, whether it is presented as a self-knowledge tool, as a means of direct expression, or a way of escaping a dull or harsh reality. Arturo Dueñas Herrero Dajla’s film, “Dakhla: Cinema and Oblivion” consciously refuses to formulate such a eulogy. At first glance, its premise – a film festival which takes place in the middle of the North-African desert, on a field which hosts a Sahrawi refugee camp - heralds an ode to cinema and to resistance through culture. When in fact the event is rather treated as a parenthesis – a delightful one, indeed, but of no consequences; and even in its context it isn’t art that comes to the forefront, but the territorial and identity-related claims. It’s the two segments which frame this festive moment that are more significant: several almost identical glimpses of life unfolding against a dreary and hostile territory which remained untransformed by the screenings. Nevertheless, the affirmation that cinema is completely helpless in the face of the challenges of existence is nuanced through the close-up of a young girl who watches in fascination the images on the improvised screen, or through the project of a few young women who want to open a beauty salon among the sand dunes – from where else can man learn to nurture great dreams if not from stories and, in particular, from those told by cinema? (Liri Alienor Chapelan)