CĂLĂUZA / STALKER

Regizor: Andrei Tarkvoski
Distribuție: Alexander Kaidanovski, Anatoli Soloniţîn, Nikolai Grinko, Alissa Freindlikh
Durată: 2h 35m
Ország: URSS
Anul: 1979

CĂLĂUZA lui Andrei Tarkovski se lansează în 1979 în Uniunea Sovietică, unde este întâmpinat cu un anume scepticism, datorat în principal lentorii aparente a filmului. Într-adevăr, cele doar 142 de planuri pe durata a 161 de minute redau îndârjirea cineastului în privința evitării oricăror tehnici de montaj ce ar putea induce salturi considerabile în timp sau în spațiu. Fiecare cadru are existența sa proprie și înglobează o lume în sine, fie ea una distopică, în care pereții umezi ai locuințelor tremură la trecerea trenurilor, fie o natură sălbatică, instalată din plin în peisajul post-industrial. Naraţiunea filmului, o adaptare liberă a romanului științifico-fantastic „Picnic la marginea drumului”, scris de Arkadi și Boris Strugațki, ne poartă în așa-zisa Zonă, un spaţiu capricios, guvernat de legi extraterestre și râvnit atât de oameni de știință, cât și de aventurieri. Zona se lasă pătrunsă doar în compania Călăuzelor, ghizi ilegali ale acestor meleaguri primejdioase, păzite de forțe armate. Cel mai de preț loc al Zonei este o presupusă cameră în care dorințele se împlinesc. Scriitorul și Fizicianul (personaje-oglindă a dezbaterii infinite dintre cei doi poli intelectuali) decid să pornească în căutarea acestui spațiu fabulos, iar Călăuza se oferă să le deschidă drumul în schimbul unei sume de bani. Însă Camera nu îndeplinește dorințele pe care oamenii cred că le au, ci pe acelea la care ei nu s-ar fi gândit vreodată că le-ar putea avea; Camera îndeplinește dorințe adevărate, însă doar celor ce doresc inocent. CĂLĂUZA atinge deja problematica următoarelor (și ultimelor) două filme ale lui Tarkosvki, NOSTALGIA (1983) și SACRIFICIUL (1986): se poate vorbi de o credință pură și nemediată? și, dacă da, prin ce încercări sau sacrificii se poate ajunge la o asemenea spontaneitate? Binele absolut poate fi atins doar atunci când dorința este dezinteresată. Cercetările mistice și religioase ale lui Tarkovski se alătură celor ale lui Simone Weil, care ne explică, în textul său intitulat „Greutatea și harul”, că lucrurile sensibile sunt reale în forma lor sensibilă, dar ireale ca bunuri materiale. La puțin timp după apariția filmului, odată cu catastrofa de la Cernobîl, viziunea distopică a lui Tarkovski s-a dovedit profetică, iar noțiunea de Zonă, asociată până atunci cu lagărele de muncă din Siberia, a primit o nouă însemnătate, deopotrivă catastrofică; noul dezastru nu mai putea fi ascuns de ziduri, fiind unul eteric, imposibil de controlat și apt să invadeze teritorii îndepărtate. Lentoarea de care filmul este acuzat la lansarea sa în Uniunea Sovietică se dovedește a fi o strategie de preț a lui Tarkovski: atunci când ecranul redă întocmai ritmul cotidian al lucrurilor, cea mai mică dislocare a cursului normal ia o amploare înfricoșătoare. După cum observa criticul de film Maya Turovskaya, tehnicile de teroare din filmul lui Tarkovski sunt cele ale ambiguității, a ceea ce nu poate fi explicat. Din senin, un telefon sună în mijlocul ruinelor. Sunetul trenului, poate mai mult decât oricare altul, se încrustează în peisajul filmic și capătă valoare de refren: acesta ne deschide cadrul înainte ca imaginea să se fi clintit din loc, ne poartă și ne întoarce în spațiul de unde am plecat, asemenea unei reveniri la sursă. Textura peisajului sonor, cât și a celui vizual, nu este niciodată un pur artificiu artistic, ci reflectă sinuozitatea traseului parcurs de cei trei bărbați. Lumea tangibilă este consubstanțială cu cea spirituală, fapt evocat cu măiestrie literară într-un monolog al Călăuzei: „La nașterea sa, omul este slab și maleabil, iar atunci când moare, carnea și inima sa devin dure: lemnul copacului în creștere este gingaș și suplu, căci, atunci când se usucă și își pierde suplețea, arbustul moare.” Cele două personaje feminine, soția Călăuzei și fiica lor, o copilă înzestrată cu puteri telekinetice, rămân în exteriorul Zonei, un teritoriu monoton, redat mereu într-o nuanță de sepia. Excluse de la aventura centrală, cele două dețin un adevăr propriu, o înțelepciune înrădăcinată, ce nu caută confirmare.