Noua ideocrație
Conferință susținută de Horia-Roman Patapievici, urmată de un dialog cu Gabriel Liiceanu.
Noua ideocrație
Conferință susținută de Horia-Roman Patapievici, urmată de un dialog cu Gabriel Liiceanu.
Sub ochii noștri, de la an la an de un deceniu încoace parcă tot mai mult, o nouă putere ideologică se afirmă, tinzând să pună stăpânire pe ultimele democrații liberale ale lumii. Această putere ideologică se manifestă ca un nou totalitarism, unul lipsit de camerele de tortură ale celui vechi dar, ca și acela, vigilent apărat și promovat de o nouă securitate, care funcționează ca o securitate la purtător. Am numit acest totalitarism soft noua ideocrație. Spre deosebire de ideocrația clasică, descrisă de politologi ca fiind puterea ideologică exercitată de stat asupra societății, noua ideocrație este puterea ideologică exercitată în mod totalitar de către o elită „iluminată“ și militantă asupra restului pasiv și descumpănit al societății – și asta nu într-un regim politic totalitar, ci în condițiile unui regim democratic. În noul totalitarism nu statul impune ideologia, cum se întîmpla în cel vechi, ci societatea însăși o impune printr-o parte care se consideră „progresistă“ a ei, și care, invocând, își ia din idealurile justiției sociale, își ia dreptul de a teroriza acele părțile „mai înapoiate“ ale ei, care (încă) nu se supun.
Așa cum pretinde catehismul marxist că trebuie să se întâmple cu orice societate bazată pe exploatare, noul totalitarism desparte și el societatea în clase: avem pe de o parte o clasă activistă și militantă, care e revoluționară, și, pe de altă parte, o clasă non-militantă, care e pasivă și descumpănită, și deci reacționară. Noua ideocrație gândește marxist. Chiar dacă nu mai torturează, cum făcea marxism-leninismul clasic, marxismul noii ideocrații tot chinuiește – și ruinează ori de câte ori poate pe cine îi iese sau stă în cale. Deoarece se legitimează prin liberalism și practică neînfrânat iliberalismul, noua ideocrație a corupt chiar miezul cel mai adânc și generos al democrațiilor liberale.
HORIA-ROMAN PATAPIEVICI, fizician de formaţie, s-a impus pe scena culturală românească prin eseurile şi analizele sale riguroase, erudite, de anvergură intelectuală enciclopedică. A fost preşedintele Institutului Cultural Român, a condus rețeaua institutelor naționale de cultură din Uniunea Europeană (EUNIC), iar în prezent este preşedintele Artmark. A realizat emisiunea TV Înapoi la argument și a condus revista ID – Idei în Dialog. A susţinut cursuri de istoria ştiinţei şi de istoria ideilor la Universitatea din Bucureşti. Împreună cu Radu Vancu, îngrijește o ediție în cinci volume a operei lui Ezra Pound, din care deja a apărut primul volum, Opere I. Poezii. 1908–1920. Cărţi publicate: Cerul văzut prin lentilă, Zbor în bătaia săgeţii, Politice, Omul recent, Ochii Beatricei, Discernământul modernităţii, De ce nu avem o piaţă a ideilor, Ultimul Culianu, O idee care ne sucește mințile (în colaborare cu Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu), Partea nevăzută decide totul, Două eseuri despre paradis și o încheiere, Anii urii.
GABRIEL LIICEANU, scriitor, autor de „literatură personală“, a constituit, prin cărţile sale, repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs, începând cu Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară. Au urmat Epistolar (1987), Declaraţie de iubire, Uşa interzisă, Scrisori către fiul meu, Întâlnire cu un necunoscut, Caiet de ricoșat gânduri, Impudoare. În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună, Despre ură şi Despre seducţie, Estul naivităţilor noastre, Dragul meu turnător, Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile, România, o iubire din care se poate muri, Nebunia de a gândi cu mintea ta, Continentele insomniei, Așteptând o altă omenire, Ludice, Isus al meu, Despre destin (dialog cu Andrei Pleșu).
