Avem oare cu toții destin?

Destin are orice ființă umană care se așază sub un ideal, fie acesta profesional, moral sau civic și care iradiază într-o măsură sau alta asupra comunității din care face parte. Fiecare om poate să vrea, sau măcar să încerce, să dea vieții un sens. Întrebarea e câți oameni sunt dispuși să-și asume ca slogan al vieții propoziția noiciană  „Ce bine că viața nu are un sens! Pot să-i dau eu unul“.

Există oameni care, prin tot ce fac în discreția dăruirii lor, țin lumea pe orbită. Așa cum există alții care o împing înainte. Pe scurt spus: fără truda tăcută și ritmică a primilor, viața oamenilor n-ar fi existat; fără faptele celorlați, am fi molfăit și astăzi carne crudă într-o peșteră. Destinul este partitura omenirii în care se împletesc, într-o splendidă armonie finală, vocile celor ce poartă desagii lumii în spate cu vocile celor care sunt deschizători de noi lumi.

GABRIEL LIICEANU, scriitor, autor de „literatură personală“, a constituit, prin cărţile sale, repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs, începând cu Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară. Au urmat Epistolar (1987), Declaraţie de iubire, Uşa interzisă, Scrisori către fiul meu, Întâlnire cu un necunoscut, Caiet de ricoșat gânduri, Impudoare. În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună, Despre ură şi Despre seducţie, Estul naivităţilor noastre, Dragul meu turnător, Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile, România, o iubire din care se poate muri, Nebunia de a gândi cu mintea ta, Continentele insomniei, Așteptând o altă omenire, Ludice, Isus al meu, Despre destin (dialog cu Andrei Pleșu).