fbpixel
Skip to main content

Unrecital de chitară – Maxim Belciug

Unrecital de chitară – Maxim Belciug

Ce-i o aniversare, dacă nu un mod de-a număra timpul, ceva ce, de fapt, n-ar prea trebui săfacem!?… Ci ar trebui s-avem din fiecare zi o sărbătoare, zâmbind spre soare, spre sine, spre orice... Pe 25 august seara, Maxim Belciug își strânge în chitara sa iubită tot ce îi e mai frumos pe lume și vine în grădină, la untreatru open-air, să sărbătorim incredibilul fapt de-a fi împreună și de- a iubi muzica, și cerul albastru și lumea prin care ne trecem. O cântare văratică în loc de- aniversare, căci Maxim Belciug, chitaristul, este odată ca niciodată, iar noi – ce mirare, ce fericire!– suntem și noi. Cum spunea Nikos Kazantzakis în fruntea unei scrieri de-ale sale: Salutare, omule, biet cocoşel jumulit cu două picioare! E foarte adevărat, nu te lua după alţii: dacă nu cânţi în zori, nici soarele nu răsare!

Întâlnirea cu Maxim Belciug într-un recital de chitară solo este pur și simplu o desfătare. Dacă, în formulele de duo cu care ne-a obișnuit în ultimul timp, chitaristul caută cu eleganță să-și pună în valoare partenerul, atunci când rămâne singur cu chitara sa el lasă în urmă constrângeri și mode și își permite să viseze din vârful degetelor. Iar visele sale sunt molipsitoare. O fi poate sonoritatea specială a chitarei, atât de diferită de timbrul cunoscut al unei viori sau al unui pian, ori îmblânzirea totală a tehnicii care pe mulți instrumentiști îi ține captivi, însă la Maxim Belciug un lucru e cert: chitara plânge și iubește și dansează pe una și o mie de voci, ca o orchestră ireală care atacă pasional, fără să-i pese de drumul înapoi. Lipsite de luciul exterior al punerii în scena, recitalurile sale oferă în schimb un flagrant prilej de mirare. Și încântare.