MIKAËL

—-
 

Text curatorial

Fragment dintr-un dialog între Daiana Stănușoiu și Laura Săvuțiu:
 

Daiana:

„E greu să ne imaginăm începutul cinemaului queer fără să amintim două filme pionier în acest sens: „Mikaël” (1924, r. Carl Theodor Dreyer), respectiv „Mädchen in uniform” (1931, r. Leontine Sagan). Ambele înfățișează „iubirea nebună” prin însuși caracterul relațiilor reprezentate pe ecran, relații ieșite din tiparele heteronormative adânc înrădăcinate la nivel social. Totuși, ar fi redundant să observăm ingeniozitatea celor două pelicule strict prin această prismă. Firul cusut cu roșu prezent în ambele povești constă în disecarea unor dinamici de putere ce conțin deloc subversiv o notă freudiană în raportarea dintre personaje. În „Mikaël” avem de-a face cu pictorul (maestrul) Claude Zoret, profund îndrăgostit de muza sa, mult mai tânărul Mikael. „Mädchen in uniform”, pe de altă parte, înglobează o atracție colectivă sedimentată de un grup de școlărițe pentru profesoara lor, Fräulein von Bernburg. Această atracție se individualizează odată cu venirea Manuelei, orfană de mamă, ce-și găsește alinarea în tandrețea întruchipată în mod performativ de către profesoară. Raportul de autoritate - subordonare diferă profund în cele două cazuri. Zoret îl transformă pe Mikaël în obiect, îl depersonalizează, și, în mod paradoxal, îl numește fiu. Fräulein von Bernburg, pe de altă parte, întruchipează un tip de autoritate solidară cu școlărițele, în fața autorității cu A mare, directoarea școlii. În filmul lui Leontine Sagan, vezi cum se naște o iubire; în filmul lui Carl Th. Dreyer, îi vezi declinul. „Mädchen in uniform” e despre descoperirea sexualității, iar „Mikaël” concentrează reverberațiile trădării în dragoste, petrecute odată cu apariția genului opus în peisaj. Protagoniștii ambelor filme sunt împinși la gesturi extreme, fiind abandonați de rațiune și conduși de instinct. Registrul stilistic, respectiv pulsul acțiunii joacă pe frecvențe diferite, „Mikaël” fiind mai sumbru, subversiv, grav și aluziv. „Mädchen in uniform”, pe de altă parte, e ceva mai conștient de propriile mecanisme, fiind coagulat într-un obiect declarativ, viu și ironic pe alocuri.”
 

Laura:

„Ce se întâmplă când iubirea fierbe și nu poate fi înfăptuită fiindcă nu e o iubire „corectă”? Refulează, autodistruge, se scurge în canalele autoînvinurii și urii de sine. Ce se întâmplă când profesorul se îndrăgostește de discipol? Își folosește puterea. Într-o epocă în care cuplurile heteroafective sunt considerate o legătură de siguranță a societății, „Mikaël” și „Mädchen in Uniform” reprezintă în cinema două perspective ale iubirii queer. Dacă povestea de dragoste imposibilă din „Mikaël” pare înfășurată într-un cocon atemporal, fiind mitizată ca o poveste care se poate întâmpla oricând, oriunde, Leontine Sagan surprinde în „Mädchen in Uniform” formele de control pe care societatea le poate exercita asupra intimității individului. De la verificarea ciorapilor până la verificarea poziției corpului, la colegiul de fete condus de Fräulein von Nordeck zur Nidden totul trebuie să fie sub control și nu-i de mirare că erotismul se exprimă în cele mai simple gesturi, ca o formă de exercițiu a libertății personale. În „Mikaël”, Claude Zoret pare că trăiește sub asediul propriei iubiri față de discipolul lui - iubire care ajunge să controleze, să urâțească, să distrugă. Formele de amour fou pot fi atât de diverse încât ajung să se contrazică - iubirea ca libertate sau iubirea ca detenție.”