I VITELLONI

Director: Federico Fellini
Cast: Franco Interlenghi, Alberto Sordi, Franco Fabrizi, Leopoldo Trieste, Riccardo Fellini
Duration: 1h 49m
Country: Italia-Franţa
Year: 1953

Italia-Franţa / 1953 / 109’ / a/n / s.rom. / Dramă

R: Federico Fellini

Cu: Franco Interlenghi, Alberto Sordi, Franco Fabrizi, Leopoldo Trieste, Riccardo Fellini

Dintre cineaştii italieni, Federico Fellini are întrucâtva cel mai mare potențial de a fi un preferat al publicului (mai ales având în vedere că alți regizori canonici ai generației sale, precum Antonioni şi Pasolini, sunt notabil mai sobri), datorită unui stil ocazional comercial, dar de cele mai multe foarte ornat și dedicat unei plăceri pure în spectacol, care dovedeşte că filmul, ca mediu de expresie, poate să se apropie de această celebrare a vieții ca un carnaval, a vieții ca un haos. I VITELLONI este unul dintre primele sale filme, semnificativ mai puțin ostentativ vizual sau narativ decât cele ce aveau să îl lanseze internațional pe Fellini (fiind, totuși, realizat într-o Italie post-fascistă aflată în criză economică), dar care ar putea să reprezinte o opțiune foarte atrăgătoare pentru spectatori. Temele și subtemele din I VITELLONI sunt mult mai calme în execuție și, întrucâtva, mult mai contemplative, pateticul (în sensul de pathos, de plenitudine) e bine calibrat, are un apogeu și o descreștere precis definită. Universul e același, dar înainte de o cristalizare estetică (matură sau excesivă, e decizia spectatorului), guvernat de un umanism cinic. Toate elementele felliniene sunt prezente – avem satul autobiografic de la mare, grupul de băieți, societățile mici și izolate, cu bârfele lor, pierderea inocenței, monologul naratorului adult infantilizat, lăcașele religioase ermetice, care intervin prea puțin în viața comunitară și reprezintă un fel de prezență judecătoare implicită, cârdul de călugărițe, luciditatea nebunului, carnavalul ca spațiu al emulării umanității, nejudecat și hedonist, dar care dezvăluie omul adevărat etc. Linia narativă principală este ușor previzibilă, dar vinietele sunt unele dintre cele mai puternice pasaje din cinematograful fellinian, personajele secundare (impropriu zis, având în vedere că în focus se află un grup de personaje, chiar dacă cu un oarecare accent pe două dintre ele) și chiar minore fiind generatoare ale unui univers mult mai larg. Nu în ultimul rând, filmul deconstruiește radical viața de provincie și cruzimea ei, incompatibile cu imaginile comunitare bucolice. În afară de personajul-narator (ale cărui motivaţii merită o disecție mai amplă, nu doar etichetări facile precum „empatic” sau „conștient”), personajele sunt de o indiferență crasă unele față de problemele celorlalți, uneori absolut cruzi, iar toată această dinamică e mizanscenată comic, uneori chiar satiric, ca replică la idealismul cinematografic al multor filme de dragoste. Este, totuși, de menționat că Fellini are un fel de nostalgie a amintirii copilăriei, contrapusă cu sentimentul că în prezent oamenii nu mai sunt aceeași sau cu spaima că așa au fost, de fapt, mereu. Cruzimea vizează mai ales relațiile masculine (cele de prietenie, în care există nepăsare și ridiculizare ca formă de comunicare permanentă, şi cele paterne, în care există autoritate și violență). Femeile sunt accesorii ale bărbaților, dar ce îi reușește demersului e că acest fapt nu e legitimat prin construct. Lumea provinciei se dovedeşte dureroasă și nedreaptă pentru toți, fiind doar fetișizată, mitizată într-un mental colectiv. Stanley Kubrick a citat filmul ca fiind unul dintre preferatele lui din toate timpurile și e posibil ca publicul de astăzi să fie surprins (cu tot amatorismul argumentului) de cât de contemporan pare, în ciuda distanței spațiale și temporale.  (Ionuţ Scurtu, masterand CESI)