AM I?

Am I becoming my parent?
Am I?

Ne-am oprit și ne-am întrebat cât din „noi” suntem părinții noștri. Care e granița dintre mine și tata? Dintre mine și mama sau bunica ei? De ce trebuie o limită fixă când poate fi totul parte dintr-un proces împreună, intergenerațional, de vindecare? Ne e frică să ne privim prea mult în oglindă?
Suntem un produs colectiv? Suntem produsele finale ale vieților oamenilor dinaintea noastră? Unde încep „eu” și unde se termină materia care îmi formează strămoșii? Cât lăsăm pentru următorii? 

Am început să cartografiem corporal și comportamental traumele de familie. Am moștenit unele lucruri și asta se vede în felul în care ne pierdem răbdarea așteptând la coadă. De fapt, am moștenit cam tot ce avem și suntem.
Venim dinspre alții și ne apropiem de noi, iar negocierea aceasta se poartă în tot corpul, constant. Ne purtăm bagajele cu noi. Mereu. Ești corp și contract încheiat cu tine, cu trecutul tău. Ești copil și părinte. Ești ceva dintr-un proces prelung de răscolire, plin de birocrație cu propria persoană și cei din jur.

Dacă mama era un făt de 4 luni în burta bunicii, când în interiorul ei exista deja ovulul din care urma să mă nasc, cine a fost primul: eu sau mama sau trauma care ne leagă?