Sistemul juridic putred și stereotipurile unei societăți patriarhale sunt explorate pe fundalul peisajelor idilice din Delta Dunării.
Cel de-al treilea lungmetraj al actorului devenit regizor Emanuel Pârvu a avut premiera mondială anul acesta la Festivalul de Film de la Cannes, unde a primit premiul Queer Palm. Acum, realizatorul e din nou la TIFF.
Acțiunea din Trei kilometri până la capătul lumii (și al rațiunii) se petrece într-un sătuc aparent liniștit din Delta Dunării, unde ilegalități precum braconajul și corupția sunt la ordinea zilei. Însă, similar firului narativ din Marocco – al doilea lungmetraj al cineastului, selectat în Competiția Oficială la TIFF.20 – un gest de tandrețe făcut cu cele mai bune intenții declanșează o serie de evenimente nefericite ce aruncă întreaga comunitatea într-un haos neașteptat.
Distribuția reunește actori consacrați precum Adrian Titieni, Laura Vasiliu, Bogdan Dumitrache și Valeriu Andriuță cu generația tânără, din care fac parte Ciprian Chiujdea și Ingrid Berescu, fiecare cu o intepretare naturală și veridică, specifică atmosferei rurale.
Filmul expune povestea unui băiat homosexual întors în satul natal pentru a petrece timp cu familia după examenul de bacalaureat, a cărui experiență se dovedește a fi departe de seninătatea ultimelor zile lungi de vară care precedă facultatea: într-o noapte, pe drumul de la discotecă spre casă, Adrian este bătut în mijlocul străzii.
Paradisul natural în care timpul curge mai încet se transformă astfel într-un cadru spațial propice luptelor între vechi și nou, între conservatorism și progresism, între rural și urban, între medicină și religie. Peisajele idilice se află în antiteză profundă cu barbarismul de care dau dovadă personajele, trecut atât de ușor cu vederea în numele păcii colective. Într-o lume aflată la capătul pământului, la marginea civilizației, în care status quo-ul trebuie prezervat cu orice preț, legăturile de sânge valorează prea puțin.
Scenariul Mirunei Berescu, scris în colaborarea cu Pârvu, prezintă o societate patriarhală guvernată de frică și „gura lumii”, unde banii și relațiile sunt cele mai importante atuuri. Replicile absurde ale celor aflați în poziții de autoritate sunt spuse cu atâta calm și sinceritate încât e greu să nu încerci să vezi și punctul lor de vedere.
Acesta este farmecul. Antagoniștii nu mint și nu neagă faptele, iar comisarul pare înclinat să facă ce e cinstit. Spre deosebire de situația din Oameni obișnuiți – drama lui Paul Negoescu ce conturează o imagine similară a poliției din mediul rural – care degenerează îngrozitor, aici pare să nu fie vreo urmă de malițiozitate. Fiecare are cu adevărat impresia că ce face e corect și „mai bine” pentru celălalt. Trei kilometri până la capătul lumii se joacă cu perspectivele și nu dă verdicte. Puteți să dați voi?