“Competiția de anul acesta este un mix la fel de polarizant ca realitatea de astăzi. Minimalism alb-negru si exces de sânge și culori psihedelice. Povești adevărate sau născociri dintre cele mai fanteziste. Flirt cu filmul de gen sau orgie cu mai multe genuri deodată. Eroi și anti-eroi. Drum drept sau bandă Moebius. Alb-negru și color. Satiră politică și porno balamuc. Tați absenți și mame excentrice. Sau viceversa. Imaginați-vă acum un soi de joc Jenga în care fiecare film e o piesă. De rezistență. Împreună, stau în picioare, deși instabilitatea e asfixiantă. Fără oricare dintre ele, structura s-ar nărui.” (Mihai Chirilov, director artistic TIFF).
Un cuplu inventează o boală terminală pentru a câștiga bani. Succesul crește odată cu lăcomia, iar finalul nu iartă pe nimeni. Titrat ca un horror capitalist, cu influențe coreene și lipsit de orice compromis, Sicko este un tur de forță expansiv al debutantului Aitore Zholdaskali și e deja blockbuster în Kazakhstan. Tot un thriller, de această dată între patru pereți și în vâna lui Lanthimos, este și Aici mă simt acasă (Feels Like Home, r. Gábor Holtai), debutul maghiar premiat la Sitges, care transformă familia în lichidul amniotic necesar pentru a naște un individ. Cu forța.
Vincent Maël Cardona revine după Magnetic Beats (TIFF 2022) cu Regele Soare (Le Roi Soleil, Franța), un amestec sofisticat și high concept de heist movie și slasher în jurul unui bilet de loto câștigător, unde patima avuției duce povestea spre un deznodământ surprinzător. Din Thailanda, O fantomă utilă (A Useful Ghost, r. Ratchapoom Boonbunchachoke) propune o poveste la fel de neobișnuită: o logodnică revenită sub forma unui aspirator roșu vorbitor. Un film zănatec și nonconformist despre iubire și nedreptăți care cer să fie reparate, indiferent de formă.
Lionel, debutul regizorului spaniol Carlos Saiz, e un experiment atât în fața camerei, cât și în spatele ei, pe un scenariu de road movie care nu le-a fost arătat niciodată actorilor (familie reală), dar care dezvelește și universalizează emoționant relația dintre un tată și un fiu. Realitatea din spatele ficțiunii se face simțită și în Se face zi (The Night Is Fading Away), debutul regizorilor argentinieni Ramiro Sonzini și Ezequiel Salinas – o fabulă cinefilă dulce-amară în care un proiecționist își pierde casa și jobul și se mută ca paznic de noapte în cinematograful pe cale de renovare, punând bazele unei comunități atipice de iubitori de filme vechi.
Gol-goluț (Truly Naked, Olanda), debutul regizoarei Muriel d'Ansembourg, este un coming-of-age curajos, în care sexul și goliciunea sunt normalitate, iar întrebarea devine dacă hainele au vreun rol în a-ți deschide cu adevărat sufletul. Tot coming-of-age, dar cu focus pe o școală de tinere care se pregătesc să devină sirene profesioniste, este Titanic Ocean (r. Konstantina Kotzamani, Grecia), singurul film în coproducție cu România din line-up, cu premiera la Cannes anul acesta. Aici veșmintele contribuie la fantezie, iar transformarea e forțată de o lume care s-a învățat să ceară mereu schimbare.
În Butterfly (r. Itonje Søimer Guttormsen, Norvegia), schimbarea e forțată de autocunoaștere, această monedă de schimb contemporană, pe fondul căreia două surori trebuie să negocieze umbra și moștenirea emoțională a unei mame-guru. Umbra tatălui meu (My Father’s Shadow), debutul anglo-nigerian al lui Akinola Davies Jr., este un vis-amintire ce vorbește mai clar ca orice înregistrare despre un moment de turnură politică și cum reverberează el în viața unei familii.
Inspirat de un tragic caz real, Tatăl nostru (Our Father, r. Goran Stankovic) explorează cultul figurii paterne surogat dintr-o mănăstire sârbească pentru toxicomani și dificultatea de a-l deconstrui în strania lui complexitate atunci când binele se face prin rău. Și tot o poveste adevărată stă la baza Hangarului roșu (The Red Hangar, Chile, r. Juan Pablo Sallato), venit direct de la Berlinală - un thriller latino-american tensionat despre onoare și datorie în timpul loviturii de stat a lui Pinochet, construit admirabil cu resurse minimale.