Înclin să rămân la fel de rezervat în raport cu oferta de film românesc în ansam- blul ei. Se produce din ce în ce mai mult (ceea ce e foarte bine), dar procentul de reușită și recunoaștere a valorii rămâne la fel ca atunci când se producea mult mai puțin. Ce mi se pare lăudabil e că se fac filme independente, în special în zona documentarului.
Mi-a plăcut foarte mult ce a făcut Alexandra Gulea în Maia – Portret cu mâini, un hibrid poetic cu iz de Paradjanov care se joacă inventiv cu realitatea, reconstituirea și ficțiunea cu actori. Interesante sunt și meta-horror-ul cinefil al lui Andrei Crețulescu, Ext. Mașină. Noapte, și cocktailul improbabil de genuri și plin de găselnițe vizuale din Unde merg elefanții al tandemului Gabi Șarga și Cătălin Rotaru.
Foarte emoționant e felul în care Stere Gulea încheie saga Moromeții cu un film de dragoste perfect calibrat pe schimbările politice și virajele ideologice din epocă. Twistul din cea de-a doua jumătate a documentarului Cum să fiu mort dacă-s viu al Ilincăi Călugăreanu este unul de zile mari, iar rigoarea regizorală brici din Săptămâna mare (Andrei Cohn) și Trei kilometri până la capătul lumii (Emanuel Pârvu) taie în carne vie.
Dar cea mai plăcută surpriză din tot ZFR-ul este propunerea satisfăcător de WTF a lui George ve Ganæaard și Horia Cucută din Clasat, un indie low-budget asamblat ca un fals documentar de investigație, dar cu o intrigă atât de densă și sinuoasă încât nu poți să nu-ți imaginezi ce blockbuster ar fi putut ieși din povestea asta dacă băieții n-ar fi venit doar cu bani de-acasă.