Cu mult înainte de Jason, din Vineri 13, de Freddy din Coșmar pe strada Elm sau de Michael din Helloween, a fost Nosferatu, poate prima efigie horror din istoria cinema-ului care, chiar și fără nenumărate sequel-uri (abia Herzog a îndrăznit un remake în 1979), a reușit să supraviețuiască până astăzi. Scornită de germanul F.W. Murnau (la rândul său, una dintre marile figuri ale filmului mut), arătarea palidă și cocârjată, de un patetism demonic, cu falangele lungi și umbra deformată, atât de fotogenică și de fioroasă în clar obscur, n-ar fi deloc deplasată pe un tricou hipsteresc de azi. A fost prima peliculă genuină cu vampiri, filmată în locații reale (Slovacia), dar și o adaptare neautorizată a lui Dracula de Bram Stoker, ceea ce explică schimbarea numelui.
Dar mai este înfricoșător bizarul conte Orlok (Max Schreck) și astăzi, la fix 100 de ani de la naștere? Aș zice că da: depinde cu cine și în ce stare îl prizezi. Și mai ales, contează enorm o coloană sonoră inspirată și frisonantă, cum sperăm va fi cea de la TIFF. Sunetele reverberante ni se vor prelinge în suflet la fel cum contele se scurge printre arcadele gotice, expresioniste.
Puțini monștri sunt la fel de recognoscibili instantaneu, chiar și doar în siluetă. Da, această capodoperă a filmului mut contează și pentru istoria cinematografiei, pentru că a inventat tehnici și a instituit stereotipuri horror. Însă meritul suprem pentru fascinația pe care încă o exercită asupra noastră iconica monstruozitate este interpretarea lui Max Schreck.
Cristina Massaccesi, în comentariul realizat pentru seria despre istoria genului horror, Devil’s Advocates, îl denumește “părintele tuturor morților vii, ascuns în cele mai întunecate nișe ale ecranului de cinema”. Chiar dacă a fost inspirată de Dracula, imaginea lui Orlock a devenit atât de puternică, încât se diferențiază clar de cea proiectată de tipicii vampiri transilvăneni. Nosferatu e unul dintre cei mai stranii și mai hidoși protagoniști din cinema. Nu e seducător, e respingător și detestabil. Pentru schițarea lui, Murnau s-a inspirat din tradiția folclorică est-europeană (o regiune obscură, populată cu freakși, după cum bine știm). Nu e nobil, ci animalic.
S-a speculat că design-ul său șobolănesc a fost strâns legat de traumele războiului sau de epidemia de gripă spaniolă. Schreck nu s-a putut folosi de voce sau de dialogurile romanului, nu a putut adopta un accent exotic ca Bela Lugosi mai târziu, așa încât a trebuit să se folosească doar de limbajul corporal ca să inventeze o înțepenire stranie și mișcări lente și rigide: a alunecat perfect în ciudățenia gotică a personajului, refuzând însă exagerarea caricaturală. Dar puteți să vă convingeți singuri de motivele pentru care Nosferatu rămâne și astăzi un anti-erou cult (și subteran), mâine seară, în decorul ideal al atmosfericului castel Bánffy, cu o coloană sonoră live realizată de artiștii Operei Maghiare Cluj.
Un articol scris de Anca Grădinariu