Movie
17 Jun 2023

MMXX


 

Filmele lui Cristi Puiu au avut dintotdeauna o încărcătură socio-politică. Dacă Moartea domnului Lăzărescu (2005) vorbea despre sistemul de sănătate (politic), iar Sieranevada (2016) surprindea perfect micile idiosincrazii ale unei familii românești (social), atunci MMXX (2023) se află la intersecția dintre cele două. În egală măsură social și politic, MMXX mizează atât pe relațiile personale ale Oanei, o terapeută vizibil epuizată, și a apropiaților ei, dar și pe situația intens politică (și politizată) a pandemiei. Ce reiese este un film zguduitor și discret, hipnotizant și haotic, adesea amuzant și mai mereu dificil. 

Să pornim de la „elefantul din cameră”, și anume statutul de film al pandemiei. MMXX este legat strâns de măsuri de siguranță, carantină și celelalte „clișee”, atât prin titlu (2020 în cifre romane), cât și prin conținut. Această fixație este, într-o oarecare măsură, derutantă — primele trei povești ale filmului putând fi detașate total de COVID-19, cu excepția unor detalii migăloase sau convenții ușor înlocuibile. Totuși, pandemia pare a avea un rol de starting point, o pistă de pe care scenariul să pornească ghidat, pe premise ușor de conturat, de exemplu „ce discuție s-ar putea purta în timpul unui test COVID?” sau „cum percep cei de acasă o naștere cu complicații în pandemie?”. Privite în vid, acestea sunt ofertante, însă pandemia, mai ales în contextul unui regizor cu declarații publice despre aceasta, nu poate fi privită în vid, iar unele derapaje sunt flagrante. Spre exemplu, inserarea unor dialoguri voit subtile despre „robi perfecți” și drepturile omului în timpul unui test COVID este bătătoare la ochi. 

Dincolo de pandemie, există o latură profund personală în MMXX, mai mult decât oriunde în filmele lui Cristi Puiu. De la opinii despre pandemie, locul individului în lume, film, fetișizarea lui Marilyn Monroe,  București — toate par să reflecte o voce de autor, datorată parțial contemplărilor deschise, directe (dar mai rafinate ca în Malmkrog). Această nouă căldură potențează narațiunea altfel dezbinată și încheagă alegerile estetice, făcând din MMXX poate cel mai rafinat proiect al cineastului de până acum, din punct de vedere conceptual. 

Stilistic, Cristi Puiu construiește asupra unor planuri secvență tipice (primul având peste jumătate de oră), iar tensiunea surprinsă, situată între disperare existențială și neînțelegere socială, nu poate fi supraestimată. Fie că e vorba de sesiunea de terapie de la începutul filmului sau de discuțiile din familie, toate conțin o doză de sinceritate nepotrivită – momente pe care nu vrei să le vezi, dar totuși o faci. Personajele, aproape absurde prin realismul lor nefiltrat, provoacă acel sentiment de târâș pe sub piele prin defectele lor majore, altul în fiecare „episod” din durata de peste 2 ore. În „Siempre libera”, narcisismul și necunoașterea de sine; în „Baba au ruhm”, infantilizarea și narcisismul toxice tipic masculine; în „Norma Jeane Mortenson”,  în anxietate. 

Abia în cel de-al patrulea „episod”, acest ritm este întrerupt de o poveste total diferită, cu un nou set de personaje, o nouă miză și un nou cadru. Bucureștiul claustrat este înlocuit de un spațiu rural, familia Oanei de o investigație polițistă. Nu întâmplător, acest al patrulea episod este și cel mai atmosferic, transmițând, la final, claustrarea (atât fizică, dar și emoțională) pe care regizorul pare s-o fi căutat de-a lungul întregii producții și surprinzând, de fapt, cum s-a simțit anul 2020. 

 

Sâmbătă, 17 Iunie, 15:30
Casa de Cultură a Studenților