AEROPORT (JUST CALL ME BABY) 12+

Distribuția: Eugen Pădureanu, Andreea Pascu, Diana Dănilă, Dumitru Stegărescu
Un spectacol de Daniel Bucur

Maestru sunet: Cristian Pasc
Maestru lumini:Natu Nicolae
Coregrafia: Melinda Muradin
Artist plastic:Nicoleta Onofrei

Teatrul memoriei și ciclul iluziei

Textul nu este abordat ca o acțiune realistă desfășurată într-un aeroport, ci ca o proiecție mentală și subiectivă a protagonistului, Rudi, un scriitor captiv într-un ciclu al alcoolului, al amintirilor și al „himerelor” amoroase.

Sala de așteptare a unui aeroport oarecare devine astfel un purgatoriu al sufletelor aflate în căutarea iubirii, un teritoriu oniric în care timpul își pierde reperele și este distorsionat de așteptare, memorie și dorință. Realitatea și imaginația se întrepătrund, iar atmosfera spectacolului se construiește prin autoironie, sarcasm și umor.

Personajele funcționează ca repere arhetipale în acest mecanism al iluziei. Rudi, centrul acestui univers, folosește alcoolul și scrisul ca modalități de a procesa pierderea, dar și de a-și alimenta propria vanitate prin cuvinte. El transformă experiența, iubirea și eșecul în literatură, până când granița dintre ceea ce trăiește și ceea ce inventează devine aproape imposibil de stabilit. Flor reprezintă maturitatea, luciditatea și compasiunea feminină, în timp ce Sorana întruchipează pasiunea ingenuă, fragilitatea și imposibilitatea unei iubiri care să poată exista dincolo de iluzie. Barmanul este prezența aproape omniscientă a acestui decor mental martor, complice și în același timp, cel care validează iluziile lui Rudi.

Fiecare personaj își construiește propria ficțiune. Rudi își minte soția, spunându-i că se află la o conferință. Sorana își minte iubitul pretinzând că este plecată în interes de serviciu. Flor își descarcă furia în fața unui soț absent. Minciuna devine astfel un mecanism de apărare, dar și combustibilul care întreține iluzia.

Momentul culminant îl reprezintă urcarea lui Rudi pe bancă, un gest de disperare intelectuală și emoțională. Coborârea și ghemuirea sa ulterioară în poziție fetală marchează regresia: dincolo de scriitor, de seducător și de omul care încearcă să controleze realitatea prin cuvinte rămâne vulnerabilitatea fundamentală a celui incapabil să accepte pierderea.

Finalul, prin coborârea lui Rudi în public și abordarea unor spectatoare, confirmă caracterul ciclic al iluziei. El nu părăsește niciodată cu adevărat acest „pasaj”. Povestea nu se încheie, ci se reia.

Realitatea imediată devine din nou material pentru ficțiune, iar o altă femeie poate deveni începutul unei noi himere.

În acest univers, iubirea nu este o certitudine, ci o proiecție - o iluzie necesară care hrănește teatrul memoriei și perpetuează ciclul de așteptare al lui Rudi.

Aeroportul nu mai este astfel, un loc al plecărilor și sosirilor, ci un spațiu al imposibilității de a pleca cu adevărat.(Daniel Bucur)