MAESTRUL DANSULUI @TNRS - Scena Digitala

Regia și coregrafia: Israel Galván

Comandat de Centrul pentru Arta Spectacolului UCLA

Prezentat în asociere cu UCSB’s Arts & Lectures, Teatrul Joyce și Teatro della Pergola

Consultant artistic: Pedro G. Romero

Filmare și montaj: Joaquin Aneri, Pedro León

Sunet: Manu Prieto

Cameraman: Juanma Carmona

Grip: Javi López

Director producție: Balbina Parra

Producție: Rosario Gallardo

Produs de: IG Company în asociere cu EdM Productions

Mulțumiri: Real Betis Balompié, Liga de Futbol España

IG Company este susținută de INAEM

Cu: Israel Galván Chelnerii din Bar Rodriguez: Pedro Díaz Romero, Julio Díaz Ruíz, José Pablo Gallego Gálvez, Antonio Escalera Pastor

Percuție: José Carrasco

Dans: Ramón Martínez, María Rubio

Voce: Alejandro Villaescusa

Spectacol prezentat în limba spaniolă, cu traducere în limbile engleză și română

Nerecomandat celor sub 6 ani

Data premierei: 06.03.2021

În acest an, Israel Galván s-a pus în slujba dansului, încercând să găsească spații alternative de dans până la revenirea la normalitate. „Maestrul dansului” s-a născut din atenția sa pentru cultura muzicii și a dansului spontan asociată cu barurile și cafenelele din întreaga lume. Cunoscut pentru capacitatea de a-și transforma trupul într-un instrument și pentru urechea sa hiperfină, artistul „ascultă” pulsul spațiilor publice. În timpul izolării, activitățile economice s-au redus, iar barurile au preluat un rol central în spațiile publice. În orașe, zgomotul produs de aparatele de aer condiționat și de vehicule a scăzut. Așa cum ciripitul păsărilor a devenit mai pregnant pe „coloana sonoră” a orașelor, sunetul barului înlocuiește acum muzica. Meniul de tapas rostit cu voce tare, scârțâitul cretei pe afișaj, țipetele dinspre bucătărie, susurul discuțiilor, copiii alergând, bătutul în masă – totul are un ritm. Corpul dansatorului amplifică ritmurile și riturile, dar și pauzele și momentele de liniște interne, transformându-le în partitură și demonstrând că putem dansa pe orice sunete audibile. Astfel, Galván consideră barurile drept academii de flamenco; căci, de fapt, „bailaorii” de flamenco au învățat în baruri cel puțin la fel de multe ca în universități.