DIRECTORUL NOSTRU

România / 1955 / 78’ / a/n / s.engl. / Comedie satirică

R: Jean Georgescu

Cu: Grigore Vasiliu-Birlic, Alexandru Giugaru, Mişu Fotino, Radu Beligan, Iurie Darie, Puiu Călinescu, Olga Tudorache

Într-o perioadă în care cultura română era puternic impregnată de clișeele ideologice, moartea lui Stalin a permis o scurtă perioadă de relativă relaxare. Cineastul Jean Georgescu a colaborat cu Malvina Urşianu (regizor secund) la comedia satirică DIRECTORUL NOSTRU, prezentată în premieră în martie 1955 şi primită cu entuziasm uriaş de public. Tot Jean Georgescu a realizat şi adaptarea nuvelei scrise de înaltul demnitar comunist Eduard Mezincescu şi publicate, din prudenţă, sub pseudonimul Gheorghe Dorin. Tandemul actoricesc Alexandru Giugariu (directorul) – Grigore Vasiliu-Birlic (funcţionarul Gheorghe Ciubuc) a constituit piesa de rezistenţă pentru reprezentarea parodică a birocrației administrative bucureştene. Directorul acelei instituţii cu o abreviere neverosimil de lungă (DRGBP) e un tip dictatorial, fățarnic, care încurajează servilismul. El le cere subalternilor rapoarte lungi, redactate cu „stil”, şi îşi promite să renunţe la maşina de serviciu în favoarea autobuzului, care i-ar permite „să ia pulsul maselor”. Dactilografa Maria Popescu, interpretată de Angela Chiuaru, este un personaj curajos şi complet atipic, pentru că sfidează tiparele feminine cu care își obișnuise publicul cinematografia anilor ’50. Ea apare ca o tânără muncitoare ajunsă prin detașare în domeniul administrativ, unde e suficient de îndrăzneaţă ca să ia atitudine la faimoasa şedinţă de premiere din întreprindere, pentru ca mai apoi să devină coşmarul marelui director, căruia îi provoacă spaimă. Faţă de contabilul şef, jucat de Mişu Fotino, şi funcţionarul ireproșabil, interpretat de Iurie Darie, personajul Maria Popescu se situează într-o zonă de nesupunere, întrucât toate încercările de intimidare a ei din partea conducerii nu se soldează cu niciun rezultat. Înduioşător de bine joacă Birlic în rolul angajatului terorizat de şef, preocupat doar de răsadurile din grădina soacrei şi care se simte în siguranță când lumea nu îl bagă în seamă. Dincolo de faptul că Birlic stârnea hohote de râs prin simpla lui fizionomie caricaturală, el realizează aici o serie de gaguri comice în stilul „marelui mut”. Este superbă scena așteptării din sala de şedinţe, când referentul tehnic Ciubuc se duce, transpirat de emoţie, să-și ridice premiul în bani, apoi revine, făcând o piruetă printre colegi, parcă imitându-l pe Charlie Chaplin. O altă secvenţă antologică este cea în care, chemat în biroul directorului, Ciubuc e invitat să facă analiza situaţiei din birouri. Peltic, bâlbâit şi cu o privire inegalabilă, arhivarul Ciubuc se aruncă agitat în fotoliu, apoi se prelinge pe spate. Birlic construiește un personaj hilar greu de uitat. Ciubuc „răstoarnă” ceea ce trebuia să fie un moment de turnătorie a colegilor şi reuşeşte să-şi zăpăcească total superiorul, chiar dacă acesta vede în el o „pildă de devotament faţă de instituţie”. Scriitorul Radu Cosașu nota: „Privirea filmului este curată, veselă şi energică, ațintită drept în ochii noştri, ai celor de ieri şi de azi”. Tocmai această prospețime cucerește, deşi ea nu ţine doar de originalitatea partiturilor actoriceşti, ci şi de introducerea vocii naratorului (care nu e alta decât cea a lui Radu Beligan) sau de felul în care regizorul Jean Georgescu alternează interioarele cu imaginile Bucureştiului din acea perioadă.