A ŞAPTEA PECETE / DET SJUNDE INSEGLET / THE SEVENTH SEAL

Suedia / 1957 / 96’ / DCP / a/n / s.rom. / Dramă fantastică

R: Ingmar Bergman

Cu: Max von Sydow, Gunnar Bjornstrand, Bibi Andersson

În categoria filmelor de autor, Ingmar Bergman își câștigă notorietatea alături de regizori precum Antonioni, Bresson sau Buñuel. Într-o continuitate tematică cu filmele sale anterioare, Bergman propune, prin A ȘAPTEA PECETE, o extensie contemplativă a întrebărilor fundamentale. Filmul propune o panoramă a Suediei secolului al XIV-lea, aflată în plină ciumă. Bergman afirma că scopul lui a fost acela de a zugrăvi un tablou din Evul Mediu, reluând totodată întrebările care persistă dincolo de timp și spațiu. În A ȘAPTEA PECETE, la fel ca în FRAGII SĂLBATICI, narațiunea este prezentată sub forma unei călătorii. Cavalerul Antonius Block (Max von Sydow) şi scutierul său (Gunnar Björnstrand) părăsesc Țara Sfântă după zece ani de cruciadă. Moartea (Bengt Ekerot), ineluctabil prezentă în timpul ciumei, își face apariția, pentru a-i lua viața cavalerului. Sub presiune, cavalerul îi propune Morții un joc de șah cu valoare decizională. Jocul devine destabilizatorul convenției dispariției, iar perpetuarea lui, o armă favorabilă cavalerului, care se folosește de timpul rămas pentru a căuta răspunsuri. Filmul abundă în întrebări staționare, dat fiind resortul la care acestea fac referință. Antonius Block vorbește despre un Dumnezeu înconjurat de rezervă, camuflat, care nu poate fi cuprins cu simțurile umane. Astfel, interacțiunea dintre cavaler și Moarte capătă pragmatism. Dacă Antonius nu reușește să primească niciun răspuns de la Dumnezeul „minunilor nevăzute”, acesta încearcă să se confeseze Morții. Într-o lume în care scopul pendulează sau, mai mult, nu mai e regăsit sub nicio formă, intervine un soi de mecanism automatizat al dialogării. Astfel, ca orice altă acțiune folosită ca anihilator al timpului, dialogul devine un punct de reper foarte bine stabilizat. Observăm că Antonius nu ezită să chestioneze relația sa cu divinitatea, fapt ce culminează cu întrebarea-simbol: „De ce nu pot să-l ucid pe Dumnezeu în mine?”. Cu această întrebare, ne apropiem din ce în ce mai mult de miza lui Bergman de a substitui moartea cvasi-iminentă cu aspirația individului de a avea acces la o conștiință transcendentală. Jocul celor doi, sincopat de întrebările cavalerului și răspunsurile evazive ale Morții, e întrerupt și de alte personaje. Imaginea familiei de saltimbanci virtuoși propune acumulări de intensitate juste, dată fiind eliberarea lor, de către cavaler, de la „Dansul Morții”. Prin inferența propusă de acțiunea cavalerului de eliberare a celor trei, filmul propune un fel de cauzalitate subliminală a acțiunii acestuia. Înțelegem, de fapt, că Antonius Block s-a folosit, după cum se confesează, „de acest răgaz pentru o acțiune semnificativă”. Scena finală, cea a dansului macabru, reunește alegoric personajele care trăiesc în propria realitate brutală și care ajung să depăşească spațiul individual pentru un spațiu comun, colectiv, activând totodată un destin comun. Reprezentarea dansului ajunge să comodificată, iar ciuma, în strânsă legătură cu ideea depopulării, să fie controlată de forța triumfală a Morții.